Foșneala din jurul meu începe încet-încet să se potolească, pare-mi-se. Ba nu, de fapt, nici nu-mi dau seama cum dintr-o dată, căștile zvârlite în geantă acum câteva minute au ajuns ca prin minune lipite de urechi. "The trill is gone." Da, asta era. Dacă eram șofer de autobuz mi-aș fi dorit să ascult această muzică în difuzoare, la locul de muncă în timpul traseelor, dar și în vestiare, la schimbul de tură.
Fredonez. Fără să realizez, bat cu călcâiul un mic ritm, destul de discret și mă trezesc pe nepusă masă cu un ghiont în umăr. Era vecinul de scaun, cel din spatele meu. Îmi dau seama că este același individ care îmi sufla în ceafă cu respirația lui greoaie și asta încă de când stăteam la rând la bilete. Îmi atrage atenția, rânjind forțat, vrând să pară politicos, că sunt prea zgomotoasă și că ar trebui să renunț la mișcarea, deși subtilă, a piciorului. Zâmbesc ca pentru mine, știind că n-ar fi apreciat oricum sinceritatea mea și mă gândesc cu compasiune la el și la gusturile lui muzicale. Săracul, îmi zic, i-ar trebui neapărat o pasiune, de orice fel. Poate așa învață să fie mai tolerant cu semenii lui.
Îmi văd de treabă, verific ceasul, mă decid să rămân tot cu BB King în urechi și preț de o secundă mă gândesc că dacă m-oi plictisi n-ar fi o idee rea să număr copacii prin geam. Sau stâlpii. Și, făcând un calcul logic de viteză și atenție, realizez că-i mai simplu să mă rezum la stâlpi. Ce-ar fi să număr stâlpii în timpul călătoriei mele ? Dar nu oricare la întâmplare, ci doar cei care străjuiesc în linie dreaptă șoselele. Fiind mai rari în fața ochilor, destul de mari, chiar și văzuți de la distanță, n-o să am prea mult de furcă. Închei repede un consens cu mine în privința asta și mă arăt foarte îngăduitoare cu planul meu secret, ca după o ședință de yoga, din care ieși ca nou-născut și capabil să muți munții din loc. Mai ales că mi-au plăcut dintotdeauna vigilența și reperele.
Acum să nu care cumva să-mi spuneți că vouă nu vi s-a întâmplat niciodată să vă căutați o ocupație de acest gen, în tren sau în autobuz. Chiar și pasionat de lectură fiind, la un moment dat, pentru a-ți relaxa vederea, te apuci și te uiți pe geam, agățându-ți privirea de diferite repere. Ei bine, în cazul meu, stâlpi. Nu că n-aș fi luat și cărți cu mine. Dar, cine nu știe că nu-i indicat să stai cu ceafa aplecată ușor în timpul mersului. Ca să nu mai pomenesc de denivelările din șosele care te fac să sari de la un rând la altul, împiedicându-te să urmezi șirul corect al lecturii, oricât de captivantă ar fi.
Bun. Dar dacă reușesc să termin de numărat și copacii și stâlpii cu mult înainte să ajung la destinație ? Aud muzica în urechi, dar n-o ascult. A trecut pe neobservate pe locul doi. Un singur gând răzleț îți poate răsturna o prioritate. Incredibil, îmi zic.
Deci, dacă reperele din călătoria mea dispar sau, printr-o presupunere nefastă, să zicem că nu mai apar la orizont, adică stâlpii în cazul de față, va trebui să inventez stâlpi invizibili.
Un stâlp invizibil pentru unii, dar atât de vizual pentru mine.
Inexistent pentru alții, dar mereu acolo pentru ochii mei larg deschiși.
Un reper solid și semeț inventat pentru a-mi ține de urât în timpul deplasării, dar, presupun, o idee hazardată și ambiguă pentru restul. Un fel de fata morgana al deșertului pe care o simți cu inima și cu creierul, cu condiția să vrei. Este o iluzie în realitate, dar cu mintea ta ai puterea să-i dai viață. Ai la îndemâna ta luxul de a crede că există totuși ceva în locul unde nu vezi nimic. Să nu te lași păcălit de mirajul naturii, ci să crezi că dincolo de orizont chiar te așteaptă lucruri extraordinar de frumoase. Chiar și vrejul de fasole a lui Jack din basmul popular englez este tot un fel de imagine sinonimă cu catargii mei invizibili. Povestea lui mă duce cu gândul la verticalitate, la legătura cer-pământ, la descoperirile posibile ale adevărului prin puterea curiozității, la (re)găsirea unor valori pierdute prin cultivarea răbdării.
Și așa s-a născut ideea stâlpului invizibil, plasat undeva acolo, în locuri încă inaccesibile pentru noi, locuri încă neexplorate și care așteaptă să fie depășit. Prin diferite mijloace aflate la îndemâna fiecăruia dintre noi. Cu speranța, cu privirea, cu piciorul, cu bicicleta, cu autobuzul, cu avionul, cu imaginația, cu stiloul.
Când eram mică mă fascinau câmpurile imense de cereale, din care răsăreau pe ici pe colo stâlpi, uniți între ei prin cabluri. Subțiri, înalți, drepți sau ușor înclinați, încărcați de fire, masivi și bine înfipți, singuratici sau aliniați cu alții, străjuiau cu eleganță întinderile de pământ. Ca niște scări orientate spre cer, plasate ostentativ pentru noi toți de către o mână divină și dibace. Pentru mine această imagine a fost și rămâne o delectare a privirii.
Cineva mai tras la față și cu aer îndrăzneț, înghesuit tot drumul în scaunul din stânga mea, prinse curaj să împărtășească marea lui descoperire în timp ce autobuzul încetinește. "Mi-au ieșit 99 ! Asta este, trebuie să cobor aici." Îmi venea să-l trag de mânecă și să-l întreb înainte să iasă pe ușă, dacă nu cumva a ațipit și și-a pierdut numărătoarea. N-avea nici o importanță în fond. Drumurile noastre continuă și dincolo de autobuzul pe care l-am împărțit pentru o bună bucată de timp.
Stâlpul invizibil, ca simbol al reperului în timpul unei călătorii, există în fiecare dintre noi.
Viața noastră este o călătorie.
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
 |
| (Sursa : descoperă.ro) |