Adineaori mergeai de-a bușilea fără direcție și gol-goluț, fără măcar să-ți fie frig. Saliva ți se prelingea prin colțurile gurii când încercai să te miri de petele de lumină și culoare și să exclami de bucurie. Arătai ca un bezmetic mititel, neputiincios și drăgălaș, căutând ieșirea dintr-un labirint nebulos, călduț și vâscos, strigând după ajutor cât te țineau plămânii tăi plăpânzi.
Creatorul tău, maestrul cel iscusit în toate cele văzute și nevăzute, se îndepărta încet de punctul de întâlnire de la capătul labirintului, uitându-se din când în când peste umăr cu ochii întrebători. Poate vii, poate întârzii. Doar El este cel care te-a invitat, de ce nu te-ar aștepta atât cât este nevoie ? Poate încă n-ai învățat să mergi pe picioarele tale sau să gângurești, anunțând astfel că ești pe aproape. Cu pași domoli, cu privirea blândă și cu ucenicii după el, silueta lui se unește încet cu orizontul luminos. Te-a tot așteptat în locul promis, chiar dacă ți-a explicat tot ce trebuia să știi de atâtea ori. Voia doar să-ți ureze de bine și să te vadă în sfârșit nou-născut. Nașterea din vis.
Bei apă, aproape fără să respiri, după ce-ai sărit din pat ca de pe-o trambulină așezată la locul potrivit. Te uiți în jurul tău și răsufli ușurat. În sfârșit totul îți pare familiar, până și silueta din oglinda pe care-o vizitezi în fiecare dimineață, timp de ani de zile. Crești mândru, văzându-te cu ochii din ce în ce mai mari și mai curioși, chiar dacă-ți plăcea mai mult când erai copil. Zburdai pe-afară lipsit de griji, ascunzându-te după stiva de lemne când te căutau la v-ați ascunselea sau alergând ca un mic atlet după mingea de la rațele și vânătorii, celebra "una viața". Cu spatele la soarele după amiezilor, umbra ta proiectată pe străzile asfaltate devine din ce în ce mai mare și impunătoare și te urmărește cu fidelitate, ca un aliat demn de toată încrederea.
Visul nașterii din nou nu-ți dă pace, te urmărește ca o datorie pe care o ai de achitat. De câte ori se poate naște un om ? Poate el reintra în pântecele mamei lui ? Aceste interogații personale îți sunt foarte cunoscute pe de o parte, iar pe cealaltă parte realizezi cu fiecare încercare de a-ți explica enigma că, celebrul Nicodim, cu toată prestația și învățătura lui, reușește să te dezamăgească în așteptările tale. Cum să creadă el, după cum știm, un mare învățat și sfătuitor prin sinedriul existent pe vremea Mântuitorului, adică echivalentul unui parlamentar din zilele noastre, că a te naște din nou are vreo legătură cu repurtarea sarcinii de către mamă și așa mai departe, adică tot parcursul ce urmează pentru a veni pe lume. Te întrebi totuși, oare dacă erai acolo în locul lui, ce atitudine luai în fața unei astfel de provocări ? Să ți se spună în față, cu înțelepciune, blândețe și grijă, că poți intra în împărăție doar dacă te naști din nou. Și asta, ca fiind singura condiție.
Pare relativ ușor de înțeles la ce se referă cu adevărat această afirmație, dar foarte greu de realizat în practică, ținând cont de natura noastră umană. Dar nu imposibil. Dacă Nicodim a primit un astfel de sfat, și anume să se nască din nou la bătrânețe, este și pentru că în lumea lui la vremea aceea, conform anumitor obiceiuri și cutume practicate în sinedriu, se punea mult accent pe memorarea scripturilor și propagarea lor prin locurile publice și poate mai puțin accent, sau mă rog, nu suficient de mare accent, pe trăirea lor efectivă. Împlinirea și validarea a ceea ce este scris se realizează mai ales prin trăire personală, prin transpunerea și experimentarea directă a mesajelor în realitate, după umila și imparțiala mea părere.
Ești un om nou ori de câte ori te pregătești spiritual pentru eliberarea de vechi și decizi cu toată ființa să fii ! Îndemnul de a ne transforma peste noapte sau, și mai bine, chiar instantaneu, în copii mici, este la fel de viu și valabil în zilele noastre cum a fost atunci, în urmă cu două mii de ani. Indiferent de vârstă, mesajul este același. Bineînțeles că, cu cât avansăm în vârstă, cu atât necesitatea tranziției la un alt nivel spiritual este mult mai mare, chiar crește exponențial. Suntem cu toții mai mult sau mai puțin pregătiți să acceptăm vestea și să trecem testul suprem al renașterii, așa cum a fost și în cazul bătrânului Nicodim. Baia de gânduri în apa botezului minții, spălarea și curățarea de toate ideile vechi și mucegăite care ne împiedică să trăim clipa prezentă cu toată intensitatea, este o condiție esențială pentru a deveni capabili și demni de a gusta din plin viața cea adevărată.
Copiii nou-născuți n-au trecut, cum ar putea să aibă, și mă refer aici la experiențele dobândite prin contactul cu realitatea înafara vieții uterine. Ei au doar un prezent primitor, plin de surprize și noutăți și mai apoi vor ajunge să exploreze și viitorul, ce urmează ca o consecință a prezentului.
De cele mai multe ori, chiar și în postura de adult conștient, prea multă noutate te poate surprinde, la fel cum te poate și speria în același timp. Ai văzut vreodată un nou-născut speriat ? Eu nu. Cunoașterea aduce cu ea teamă. Cu cât stăm ancorați cu mintea în cunoașterea care ne face să ne simțim mai confortabil, mai stăpâni pe noi, cu atât ne păcălim singuri de-o manieră foarte subtilă și greu de măsurat cu ochiul liber. Astfel ne privăm de inocența clipei pure, de experiența momentelor necunoscute și neexplorate încă. Pentru că preferăm să rămânem extrem de atașați, de dedicați și serviabili în fața a ceea ce știm deja. Teama de a ne lăsa transformați ne paralizează pentru că ne bulversează tiparele de gândire și obiceiurile adânc înrădăcinate în noi. A te simți vulnerabil în fața noutății este o calitate deosebită, o victorie puternică asupra omului vechi din tine.
Când devii o persoană determinată să alegi clipa prezentă și nu tiparele vechi ale celei deja trecute, prietenii din jurul tău se pot mira pe bună dreptate, întrebându-te nelămuriți, ce faci cu atâta noutate atunci când o ai la dispoziția ta ? "Mda, debordantă misiunea asta", te frămânți omenește, bombănind repetat în singurătate anumite formule întortochiate despre cum să te strecori în lumea proaspăt creată în jurul tău și mai ales care ar fi cea mai bună metodă să ți-o și domesticești pe deasupra.
Tu însuți ești noutatea și copilul nou-născut !
Devenim din mers sclavii unei rutine obositoare, totuși, pe cât de necesară, pe atât de sclavagistă față de noi, nemiloasă, omniprezentă, plafonată, hidoasă dintr-un anume unghi. Rodul unei gândiri impulsive produse de ritmul rapid al vieții, al societății în general. Cine mai are timp de reflecții îndelungate ? "Tot noi", vine și ecoul de undeva din suflet, chiar dacă timid. Ce păcat că uităm adesea să ne și dăm la timp răspunsul potrivit la întrebările noastre !
Statutul social pe care-l ai, toată grija și agoniseala care te frământă, precum și rolurile diferite pe care le joci în societate nu-ți dau fericirea și bucuria adevărată. Nașterea din nou, DA.
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
