Trimail 7 : Ochelarii de lună

În cazul în care ești un aventurier înnăscut, în primul rând mi-ar fi plăcut să aflu că ești mândru de atitudinea ta, și în al doilea rând ar fi bine să te pregătești, și asta preț de câteva clipe, pentru o călătorie comodă în dimensiunea cosmică.
"Cum adică să plec așa pe neașteptate în necunoscut ?", mă aștept să te interoghezi fără să o arăți neapărat, și-ți dau dreptate. Din dorința mea fierbinte ca tu să poți explora în acest voiaj fără să te îngrijorezi prea mult, își sugerez prietenește că, de fapt, singurul bagaj care contează cu adevărat ești chiar tu însuți.

Interesant totodată este faptul că o astfel de călătorie, aparent imposibilă de planificat prin mijloace proprii, costisitoare de ordin colosal și de o anvergură care depășește calcule obișnuite, se reduce subit, ca prin minune, la ceva extrem de simplu, la o manevră personală de voință și dorință de explorare. Introspecția în propria dimensiune.

Această misterioasă aventură multidimensională, la îndemâna tuturor pe parcursul vieții, are darul de a ne întoarce mereu, nevătămați și îmbogățiți, la sinele propriu, la micul și miraculosul nostru cosmos. De ce nu, la urma urmei ?
Puzderia de stele văzută pe cerul senin al nopții pălește dintr-o dată în fața puzderiei de emoții, de gânduri și de sentimente care ne invadează și ne decorează ființa.
Coboară cerul în inima ta ! Amestecă-te cu universul ! Suntem ca niște miniaturi de cosmos. Atât de mici în comparație cu el, și totuși atât de valoroși și grandioși prin ceea ce purtăm în noi.

Plecând de la premiza că ți s-a-ntâmplat cel puțin o dată în viață să te oprești din ritmul tău doar ca să privești luna, îmi pun întrebarea dacă, fixând-o bine cu ochii minții, reușești să vezi în final anumite imagini proiectate pe suprafața ei. Îndeosebi în nopțile cu lună plină, bineînțeles.
Și daca da, cam ce fel de ochelari porți în momentul în care te uiți la ea. Mă refer la un model de ochelari imaginari, la anumite filtre de gândire și analiză de care te folosești, în general în mod automat, pentru a te familiariza cu necunoscutul.

Există oameni, eu personal i-am cunoscut, care, doar dintr-o privire aruncată pe bolta cerească, se apucă să descrie luna ca pe ceva rece, lipsit de viață. Într-una din zilele trecute auzeam un domn povestind unui amic că, pentru el petele văzute pe suprafața lunii înfățișează o mică scenă de vizită la doctor. Micile umbre pe care el le vede imprimate acolo reprezintă, în interpretarea lui, un pacient culcat pe patul său de spital, iar alături, spunea domnul în cauză, putea întrezări silueta unui doctor, venit să-l consulte. Putea chiar să și vadă un ceas atârnat pe peretele camerei în care, după el, se derula toată scena.
Zguduitor și trist. Nu vom știi niciodată ce l-a determinat pe omul nostru să facă asemenea asocieri de imagini descurajante doar uitându-se la o lună plină. Interpretarea lui însă ne lasă să întrezărim destul de bine atmosfera ce domnea în inima lui, cel puțin la momentul respectiv, precum și tendința de a proiecta în imagini stările sufletești pe care le avea sau le retrăia în acel moment. Oare cât de răvășit trebuie să fi fost în interiorul său ! Este o slăbiciune sau o forță, faptul de a încărca o imagine (lucru sau persoană) cu o semnificație și o valoare dictate de gândurile și emoțiile pe care le ai în acel moment ? Cine este scutit de acest fenomen ? Nimeni. Dacă se dovedește a fi o calitate sau un defect, fiecare e liber să determine acest lucru.  

Pe alții, însă, i-am auzit spunând că, pentru ei, în nopțile înzestrate cu lună plină, imaginea clară a acesteia pe cerul senin, este o delectare de neînlocuit. Este relaxant. Spectacolul vizual pe care li-l oferă luna ia forma unui peisaj mirific încărcat cu oameni de o frumusețe rară, cu copaci înfloriți și cu viețuitoare zburdalnice de toate felurile. Un tablou foarte apropiat de cel al paradisului, din care emană serenitate, speranță, lumină, pace, confort și plenitudine. N-ar rata pentru nimic în lume o astfel de încântare pe cer, își zic ei. Entuziasmul lor contagios în timpul povestirii aproape că ar convinge cu ușurință pe orice sceptic care i-ar asculta.

Dacă ar fi să ne luăm după astfel de relatări, luna ne-ar părea în mod convenabil ca un loc de refugiu, un tărâm familiar și atractiv, pe care, daca ne-am permite, am evada fără ezitare în orice clipă, fiind pe deplin convinși de ospitalitatea locului și naturalețea lui. Însuși felul în care trăirile lor se transpun în cuvinte și convingeri demonstrează calitatea acestor oameni. Adevărați căutători de lumină. Acest gen de persoane optimiste, vizionare, dornice de a vedea frumosul ca pe un fenomen natural și indubitabil al naturii, poartă cu ei niște ochelari deosebit de speciali. Ochelari de lună. Îi numesc astfel, în opoziție cu cei de soare, pentru faptul că purtătorii lor își doresc mai degrabă să atragă lumina de partea lor și nu s-o respingă. Aceasta este definiția pe care o dau conceptului de ochelari de lună, inventat pur și simplu, fără să solicit nicăieri, mai în glumă sau mai în serios, vreo pretenție de brevet de invenție. Mi-a ieșit și o rimă, până una-alta. Este mai degrabă, zic eu, o metaforă.

Spre deosebire de bine-cunoscuții ochelari de soare, atât de indispensabili în deplasările noastre estivale, purtați cu nonșalanță ca pe un scut în fața luminii puternice, ochelarii de lună sunt concepuți nu pentru a reduce din luminozitate, ci mai degrabă pentru a accepta lumina să ne invadeze sufletul. Acești ochelari aflați la îndemâna omului optimist, ne ajută să căutăm lumina în întuneric și s-o filtrăm cu grijă înainte s-o lăsăm să intre în mintea noastră, în casa viziunilor noastre, și, mai apoi, în fiecare celulă a ființei noastre.
Ochelarii de lună te ajută să vezi atât în timpul nopții cât și prin noapte. Te ajută să ieși victorios din angoasele serilor încețoșate sau înnourate. Lumina este o atitudine.
Ochelarii despre care îți vorbesc sunt un simplu mijloc, de altfel metaforic, de a ajunge la ea.

Acest tip de ochelari nu se obțin prin prescripție. Nici nu se găsesc expuși spre vânzare prin vitrinele oricărei clinici sau a oricărui comerciant de aparate sau produse medicale.
Ochelarii de lună se fabrică în mod mental, în laboratorul tău interior, pe care l-ai dotat corespunzător de-a lungul anilor și a experiențelor personale. Îngrijește-i, șterge-i regulat, păstrează-i cu mare atenție.
Tehnicianul specialist, angajat să lucreze zilnic și în mod devotat la fabricarea acestui aparat prin care vezi doar lucruri pozitive, nu este altcineva decât fiecare dintre noi la momentul potrivit.

În momentele întunecate și dificile ale vieții, oriunde te-ai afla, amintește-ți să porți ochelarii de lună pentru a atrage lumina în inima ta !


Claudia Sescu

P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.

Trimail 6 : Stâlpul invizibil

Mă uit prin geamul aburit la formele desfigurate ale oamenilor și la casele ce devin din ce în ce mai subțiri, liniare și șterse. Cu ochii încercănați de oboseală, cu capul sprijinit în pumn. Trag aer în piept cu atâta sete de parcă aș fi terminat printre primii o cursă de zece mii de metri. De fapt, este o bucurie atât de mică și fragilă încât nu vreau s-o pierd pentru nimic în lume. Mă hotărăsc brusc, fără bătaie de cap, s-o savurez în mod organic și s-o duc până în plămâni.

Foșneala din jurul meu începe încet-încet să se potolească, pare-mi-se. Ba nu, de fapt, nici nu-mi dau seama cum dintr-o dată, căștile zvârlite în geantă acum câteva minute au ajuns ca prin minune lipite de urechi. "The trill is gone." Da, asta era. Dacă eram șofer de autobuz mi-aș fi dorit să ascult această muzică în difuzoare, la locul de muncă în timpul traseelor, dar și în vestiare, la schimbul de tură.

Fredonez. Fără să realizez, bat cu călcâiul un mic ritm, destul de discret și mă trezesc pe nepusă masă cu un ghiont în umăr. Era vecinul de scaun, cel din spatele meu. Îmi dau seama că este același individ care îmi sufla în ceafă cu respirația lui greoaie și asta încă de când stăteam la rând la bilete. Îmi atrage atenția, rânjind forțat, vrând să pară politicos, că sunt prea zgomotoasă și că ar trebui să renunț la mișcarea, deși subtilă, a piciorului. Zâmbesc ca pentru mine, știind că n-ar fi apreciat oricum sinceritatea mea și mă gândesc cu compasiune la el și la gusturile lui muzicale. Săracul, îmi zic, i-ar trebui neapărat o pasiune, de orice fel. Poate așa învață să fie mai tolerant cu semenii lui.

Îmi văd de treabă, verific ceasul, mă decid să rămân tot cu BB King în urechi și preț de o secundă mă gândesc că dacă m-oi plictisi n-ar fi o idee rea să număr copacii prin geam. Sau stâlpii. Și, făcând un calcul logic de viteză și atenție, realizez că-i mai simplu să mă rezum la stâlpi. Ce-ar fi să număr stâlpii în timpul călătoriei mele ? Dar nu oricare la întâmplare, ci doar cei care străjuiesc în linie dreaptă șoselele. Fiind mai rari în fața ochilor, destul de mari, chiar și văzuți de la distanță, n-o să am prea mult de furcă. Închei repede un consens cu mine în privința asta și mă arăt foarte îngăduitoare cu planul meu secret, ca după o ședință de yoga, din care ieși ca nou-născut și capabil să muți munții din loc. Mai ales că mi-au plăcut dintotdeauna vigilența și reperele.

Acum să nu care cumva să-mi spuneți că vouă nu vi s-a întâmplat niciodată să vă căutați o ocupație de acest gen, în tren sau în autobuz. Chiar și pasionat de lectură fiind, la un moment dat, pentru a-ți relaxa vederea, te apuci și te uiți pe geam, agățându-ți privirea de diferite repere. Ei bine, în cazul meu, stâlpi. Nu că n-aș fi luat și cărți cu mine. Dar, cine nu știe că nu-i indicat să stai cu ceafa aplecată ușor în timpul mersului. Ca să nu mai pomenesc de denivelările din șosele care te fac să sari de la un rând la altul, împiedicându-te să urmezi șirul corect al lecturii, oricât de captivantă ar fi.

Bun. Dar dacă reușesc să termin de numărat și copacii și stâlpii cu mult înainte să ajung la destinație ? Aud muzica în urechi, dar n-o ascult. A trecut pe neobservate pe locul doi. Un singur gând răzleț îți poate răsturna o prioritate. Incredibil, îmi zic.

Deci, dacă reperele din călătoria mea dispar sau, printr-o presupunere nefastă, să zicem că nu mai apar la orizont, adică stâlpii în cazul de față, va trebui să inventez stâlpi invizibili.
Un stâlp invizibil pentru unii, dar atât de vizual pentru mine.
Inexistent pentru alții, dar mereu acolo pentru ochii mei larg deschiși.
Un reper solid și semeț inventat pentru a-mi ține de urât în timpul deplasării, dar, presupun, o idee hazardată și ambiguă pentru restul. Un fel de fata morgana al deșertului pe care o simți cu inima și cu creierul, cu condiția să vrei. Este o iluzie în realitate, dar cu mintea ta ai puterea să-i dai viață. Ai la îndemâna ta luxul de a crede că există totuși ceva în locul unde nu vezi nimic. Să nu te lași păcălit de mirajul naturii, ci să crezi că dincolo de orizont chiar te așteaptă lucruri extraordinar de frumoase. Chiar și vrejul de fasole a lui Jack din basmul popular englez este tot un fel de imagine sinonimă cu catargii mei invizibili. Povestea lui mă duce cu gândul la verticalitate, la legătura cer-pământ, la descoperirile posibile ale adevărului prin puterea curiozității, la (re)găsirea unor valori pierdute prin cultivarea răbdării.

Și așa s-a născut ideea stâlpului invizibil, plasat undeva acolo, în locuri încă inaccesibile pentru noi, locuri încă neexplorate și care așteaptă să fie depășit.  Prin diferite mijloace aflate la îndemâna fiecăruia dintre noi. Cu speranța, cu privirea, cu piciorul, cu bicicleta, cu autobuzul, cu avionul, cu imaginația, cu stiloul.

Când eram mică mă fascinau câmpurile imense de cereale, din care răsăreau pe ici pe colo stâlpi, uniți între ei prin cabluri. Subțiri, înalți, drepți sau ușor înclinați, încărcați de fire, masivi și bine înfipți, singuratici sau aliniați cu alții, străjuiau cu eleganță întinderile de pământ. Ca niște scări orientate spre cer, plasate ostentativ pentru noi toți de către o mână divină și dibace. Pentru mine această imagine a fost și rămâne o delectare a privirii.

Cineva mai tras la față și cu aer îndrăzneț, înghesuit tot drumul în scaunul din stânga mea, prinse curaj să împărtășească marea lui descoperire în timp ce autobuzul încetinește. "Mi-au ieșit 99 ! Asta este, trebuie să cobor aici." Îmi venea să-l trag de mânecă și să-l întreb înainte să iasă pe ușă, dacă nu cumva a ațipit și și-a pierdut numărătoarea. N-avea nici o importanță în fond. Drumurile noastre continuă și dincolo de autobuzul pe care l-am împărțit pentru o bună bucată de timp.

Stâlpul invizibil, ca simbol al reperului în timpul unei călătorii, există în fiecare dintre noi.
Viața noastră este o călătorie.


Claudia Sescu

P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.

(Sursa : descoperă.ro)