Îmi amintesc ca ieri de o întâmplare petrecută prin toamna lui 2007.
O bună prietenă de-a mea, cel puțin așa o vedeam cu ochii inimii, îmi spune printre dinți, fără măcar să mă privească țintă în ochi, așa cum faci de obicei cu cineva drag din fața ta, "mda, cu tine vorbesc mâine." Reacția ei a căzut ca un trăsnet devastator pe inima mea, o recunosc fără rezerve, în condițiile în care eu venisem la întâlnire cu inima deschisă, cu dorință fierbinte de a progresa într-un proiect comun. În plus, mă prezentasem la rendez-vous la data stabilită, la locul fixat împreună, și asta în urma invitației lansate de ea. Unul din nenumăratele mele semne de respect față de prietenia și colaborarea noastră era să fiu acolo unde situația o cerea, mereu motivată și plină de idei. Un al doilea trăsnet direct în inimă a fost că, timp de două ore și ceva, a trebuit să-mi aștept rândul pe o bancă lipită de peretele unui culoar rece, fără să beneficiez măcar de un pic de căldură sufletească, nici din partea ei, nici din partea celor din anturajul ei, care își fluturau pe hol mersul lor ostentativ. Cât timp așteptam docilă să fiu primită la întrevedere, mă luase pe neașteptate o ușoară amețeală amestecată cu dezgust. Cum altfel ? Ne cunoșteam de 11 ani. Părerea mea naivă.
Din motive care țin de pozitivism absolut și din simpatie pentru d-l Peale, întrucât mă consider o adeptă a acestui curent, vă mărturisesc cu mâna pe inimă că, descrierea în detalii a acelei scene nu este extrem de importantă în momentul de față. Răscolirea amintirilor neplăcute nu este deloc o atitudine productivă, nici pentru cel care se întoarce acolo, nici pentru ceilalți, din nici un punct de vedere. Amintirile în general trebuie să ne servească de trambuline pentru a sări spre ceva mai bun, ceva mai măreț, mai împăciuitor. Rolul lor principal este acela de a ne șlefui în final caracterele, de a ne face mai buni.
A trăi în trecut sau a repeta aceleași greșeli este ca și cum ai fi propriul tău dușman. Dar omul în esență este făcut să progreseze. Acesta ar trebui să fie singurul motiv al raportării la trecut, și anume, să învățăm din el.
Întâmplarea petrecută atunci, cu mulți ani în urmă, este relevantă pentru această scrisoare din cu totul alt unghi. Am ales-o mai mult pentru a sublinia semnificația și impactul pe care-l crează anumite cuvinte rostite de un prieten (sau o cunoștință) în perioade delicate ale vieții, cel puțin cele pe care le traversezi tu în momentul respectiv.
Expresia "cu tine vorbesc mâine" poate transforma în mod spectaculos o viață. Căci la urma urmei, fiecare este liber să considere și să stabilească ordinea în care anumite lucruri, acțiuni sau gesturi trebuiesc sau nu amânate. Aici intră în joc prioritățile tale și, mai presus de toate, sfințenia cu care ești capabil să le păzești. Cât de mult ești dispus să-l lași pe celălalt să fie gardianul de încredere a ceea ce tu prețuiești în viața de zi cu zi, în termeni de valori, de ideologii, de preocupări ? Cine decide ce este important și urgent pentru tine ? Interogații personale la care doar persoana în cauză va identifica imediat răspunsurile.
Dacă ceea ce este important pentru tine este mai puțin important pentru cel de lângă tine, sau, și mai rău, poate suferi amânări repetate în viziunea celuilalt, atunci cu siguranță ai nevoie de o revizuire a relației pe care o ai cu acea persoană. Cel puțin, se impune o redefinire sau o corijare a noțiunii de respect, care întotdeauna are o dublă valență. Adică tu și restul. Dacă începi analiza lui din direcția corectă, și anume din interior către exterior, ai șanse mai ridicate ca și ceilalți să te privească cu respect, nu-i așa ?
O altă întrebare la fel de răscolitoare îți vine în minte : "Despre care mâine vorbim în fond, ziua ta de mâine sau ziua de mâine a altora ?". Cu siguranță nu le putem descrie niciodată în același mod. Fiecare cu imaginația și planurile lui. Și ce se întâmplă dacă mâine, întorcându-te cu mare entuziasm și dor să-ți revezi cunoștința, scena cu ignorarea se repetă și, la capătul timpului pierdut, te așteaptă nonșalantă cu aceeași replică nocivă.
"Stop !", te îndeamnă până și pietrele din calea ta. Cine își poate permite ca ziua lui de mâine să fie asemănătoare cu cea de azi, de care tocmai nu este mulțumit ?
Imaginează-ți că te duci la dentist cu măseaua umflată și cu dureri persistente de nedescris, iar asistenta sau stomatologul, pe care crezi că-i cunoști bine, te amână fără milă, spunându-ți să vii mâine. Este la fel de dureros și deplorabil să nu fii ascultat atunci când ai nevoie. Diferențe majore de substanță nu există. Doar de fond, de planuri în care se petrec. Prima situație, cea cu măseaua, este fizică, organică, vizibilă, palpabilă, pe când cealaltă situație, în care ești amânat în expunerea punctelor de vedere, este un plan mental, relațional, spiritual, ideologic, invizibil, etc. Dar tot o nevoie este, dacă ne luăm după piramida lui Maslow.
Ziua de mâine ar trebui să fie terenul fertil pentru ceva ce deja ai semănat azi. Cunoaștem și zicala, "nu lăsa pe mâine ce poți face azi." Anumite semnale și indicii pe care le observi în jurul tău, sunt extrem de subtile, dar grăitoare, încât va ține doar de vigilența ta să înțelegi valoarea pe care ceilalți o acordă prezenței tale în preajma lor, precum și opiniilor tale. Deci, ai grijă să nu rămâi blocat în medii care te devalorizează. Există din păcate oameni și contexte în viață care se mulțumesc să te vadă așa cum ești, care n-au nici un interes să evoluezi. Sau poate au, există din fericire și excepții, însă și-l manifestă adesea așa cum știu ei, așa cum se pricep ei mai bine. Totuși, nu după standardele tale.
Când nu asculți un om, care vine spre tine cu sufletul încărcat de dragoste, gata să te iubească necondiționat, este foarte probabil să asiști la o schimbare benefică a acestuia. Eliberarea lui din sclavie. Efectul produs este simplu de înțeles. Rigiditatea, de care dă dovadă omul într-o anume împrejurare, are câteodată calitatea extraordinară de a-l împinge pe celălalt către introspecții miraculoase, spre idei creative și progresiste.
Mulțumesc din suflet prietenei mele pentru expresia "cu tine vorbesc mâine".
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
2015/04/21
2015/04/17
Trimail 10 : Telefonul fără fir
În societatea noastră, jucăm cu toții "telefonul fără fir".
Da, ai înțeles bine, este vorba despre jocul acela unde îi șoptești ceva în ureche celui de lângă tine și el înțelege, după măsura lui, ceea ce vrea, ceea ce poate și ceea ce reușește în final, în funcție de împrejurări. Că poate nu te-a auzit bine, poate n-a avut de-a face în viața lui cu așa un cuvânt sau așa o semnificație, poate nu a fost atent când îi șopteai în ureche sau pur și simplu n-a fost suficient de tare și clar pronunțat.
O grămadă de motive să te faci foarte ușor neînțeles. Fenomenal. Lucrurile iau o altă turnură, confuză și tristă, atunci când situația de mai sus apare în viața reală, cea din afara jocului și-a distracției. Iarăși, fenomenal.
Este ca atunci când stai la masă și-i ceri celui de lângă tine sarea și ți se dă piperul.
Încearcă să dispari din peisaul anturajului tău pentru un timp și, culmea, chiar cei mai apropiați și aparent loiali prieteni, încep să-ți inventeze scenarii din cele mai spectaculoase. Îți construiesc instantaneu o întreagă poveste din nimic, și asta cu date precise, fapte, locuri și personaje, de care tu personal nici măcar n-ai auzit în viața ta. Au nevoie neapărat de-o explicație pentru ceea ce decizi. Și dacă nu au, inventează repede una. Că doar trebuie să le știe pe toate. Cum poți fi martorul unei schimbări în viața cuiva pentru care n-ai nici o explicație, ar fi ridicol ! Ce-o să zică lumea din jurul tău, ce-o să creadă amicii tăi veniți în vizită ? O să creadă că nu ești informat, că nu știi nimic. Așadar, ai nevoie urgentă de-o strategie și de-o poveste care se leagă, o istorioară care să-i țină curioși și mulțumiți în momentele de tovărășie. E adevărat că ne pricepem să facem din rahat bici și-l facem să și plesnească. Este o nuanță mai specială dată zicalei, dar cam tot pe acolo bate.
Și uite așa m-am trezit subiectul de joacă ales de unii la telefonul fără fir.
Aflu întâmplător zilele trecute, de la o bună prietenă, că mie mi s-a oferit un loc de muncă foarte bun aici în Québec și că de aceea am plecat din țară. Asta se întâmpla cu câțiva ani buni în urmă. Pur și simplu mă minunez singură de norocul meu inventat de alții. Ce bine ar fi fost să fie așa ! Aș fi recuperat foarte mult timp prețios la vremea aceea, ore, zile, luni și chiar ani investiți cu motivație în proiectul meu. Căci anumite decizii în viață nu le poți lua așa peste noapte. Câteodată e mai greu să te convingi singur de ceea ce vrei. Însă o dată ce reușești să te convingi, ceilalți se vor lăsa și ei convinși, cel puțin șansele cresc.
Ca să dizolv mitul potrivit căruia mi s-a dat totul pe tavă, adică am avut o ofertă de muncă irezistibilă, aș vrea să încep cu începutul, dar fără să plictisesc pe nimeni. În fond, ideea articolului nu este să-mi povestesc peripețiile, ci să subliniez faptul că în viață nu este bine să te iei după gura lumii. Ce auzi poate să nu aibă nici o legătură cu desfășurarea adevărată a evenimentelor, cu realitatea în general. Din acest paradox mi-am ales și titlul.
Deci, din timp a trebuit să-mi pregătesc dosarul cu toate argumentele și exigențele cerute pentru obținerea unei vize de rezident permanent, apoi să alerg pe la alianțele franceze din Ploiești și București pentru cursurile de limbă franceză. Nu aveam pretenția să stăpânesc franceza la perfecție într-un timp record, nici n-aveam cum, dar trebuia să fiu capabilă să port o discuție coerentă în cadrul unor interviuri pe care aveam să le țin cu consilierii de la consulatul canadian. Mai aveam în paralel și engleza de ameliorat, studiind singură ba din manuale și CD-uri procurate de pe la sala Dalles sau de pe la biblioteci, ba din filmele pe care le urmăream netitrate, dând uneori secvențele înapoi ca să înțeleg mai bine fraza și contextul. Apoi, să nu uit să număr și cursele făcute până în centrul orașului de câteva ori pe lună, timp de câteva luni bune, ca să-mi verific căsuța poștală de la oficiul central, deschis în vederea corespondenței cu consulatul canadian din Viena, unde îmi depusesem dosarul. Unde să mai pun emoția, suspansul, sufletul la gură pe care le aveam ori de câte ori deschideam plicurile acelea cu vești care te lăsau să speri în continuare și te făceau să revii ca un resort să citești următoarea veste. Între timp, bineînțeles, îți vezi de viață în mod normal.
De la prima scrisoare de răspuns, având o ușoară tentă încurajatoare, ceva de genul, confirmarea de recepție a dosarului și înregistrarea lui, pe care o primisem de la biroul responsabil cu acest tip de viză, a început să pâlpâie o mică flacără de speranță. Mică și vagă de tot. Aproape invizibilă. Căci, de la a ți se răspunde la un moment dat că pot fi șanse ca dosarul tău să treacă, dar este un întreg proces, și până la clipa în care afli în interviu vestea finală, este un alt drum lung și anevoios, pavat cu credință, muncă și perseverență. Și, important de adăugat, acceptarea senină a situației finale, oricare ar fi ea. La urma urmei, să fim serioși, nu trebuie să exagerăm cu ideea că putem obține orice de la viață. Este important să vrem din toată inima un lucru, cu toții cădem de accord în privința aceasta, dar totuși, acest slogan nu este întotdeauna singurul suficient sută la sută ca să și obții acel lucru. Există o mulțime întreagă de alți factori și alte misiuni discrete pe care divinitatea ni le încredințează în viață, cel mai adesea fără să fim întrebați în prealabil sau fără contribuția noastră directă. Cu alte cuvinte, rămânem fragili și vulnerabili în fața unor împrejurări care nu depind nici de mentalul nostru și nici de atitudinea noastră, oricât de pozitivă ar fi ea.
Norocul chior despre care vorbesc oamenii din popor nu este valabil pentru toată lumea.
Cei mai mulți muncesc pe brânci pentru ceea ce alții de la distanță îl numesc sau îl văd ca pe un noroc sau o șansă. Cel puțin în cazul meu cu imigrarea așa a fost. Și bineînțeles în cazul a mii și mii de oameni.
Am povestit în linii foarte mari toate acestea ca să conștientizăm împreună faptul că, multe informații circulă în aer și, din cauză că traversează multe filtre de interpretări și viziuni personale, în funcție de fiecare om, ajung în final să-și piardă nuanțele inițiale și adevărate.
Exact ca în jocul "telefonul fără fir".
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
Da, ai înțeles bine, este vorba despre jocul acela unde îi șoptești ceva în ureche celui de lângă tine și el înțelege, după măsura lui, ceea ce vrea, ceea ce poate și ceea ce reușește în final, în funcție de împrejurări. Că poate nu te-a auzit bine, poate n-a avut de-a face în viața lui cu așa un cuvânt sau așa o semnificație, poate nu a fost atent când îi șopteai în ureche sau pur și simplu n-a fost suficient de tare și clar pronunțat.
O grămadă de motive să te faci foarte ușor neînțeles. Fenomenal. Lucrurile iau o altă turnură, confuză și tristă, atunci când situația de mai sus apare în viața reală, cea din afara jocului și-a distracției. Iarăși, fenomenal.
Este ca atunci când stai la masă și-i ceri celui de lângă tine sarea și ți se dă piperul.
Încearcă să dispari din peisaul anturajului tău pentru un timp și, culmea, chiar cei mai apropiați și aparent loiali prieteni, încep să-ți inventeze scenarii din cele mai spectaculoase. Îți construiesc instantaneu o întreagă poveste din nimic, și asta cu date precise, fapte, locuri și personaje, de care tu personal nici măcar n-ai auzit în viața ta. Au nevoie neapărat de-o explicație pentru ceea ce decizi. Și dacă nu au, inventează repede una. Că doar trebuie să le știe pe toate. Cum poți fi martorul unei schimbări în viața cuiva pentru care n-ai nici o explicație, ar fi ridicol ! Ce-o să zică lumea din jurul tău, ce-o să creadă amicii tăi veniți în vizită ? O să creadă că nu ești informat, că nu știi nimic. Așadar, ai nevoie urgentă de-o strategie și de-o poveste care se leagă, o istorioară care să-i țină curioși și mulțumiți în momentele de tovărășie. E adevărat că ne pricepem să facem din rahat bici și-l facem să și plesnească. Este o nuanță mai specială dată zicalei, dar cam tot pe acolo bate.
Și uite așa m-am trezit subiectul de joacă ales de unii la telefonul fără fir.
Aflu întâmplător zilele trecute, de la o bună prietenă, că mie mi s-a oferit un loc de muncă foarte bun aici în Québec și că de aceea am plecat din țară. Asta se întâmpla cu câțiva ani buni în urmă. Pur și simplu mă minunez singură de norocul meu inventat de alții. Ce bine ar fi fost să fie așa ! Aș fi recuperat foarte mult timp prețios la vremea aceea, ore, zile, luni și chiar ani investiți cu motivație în proiectul meu. Căci anumite decizii în viață nu le poți lua așa peste noapte. Câteodată e mai greu să te convingi singur de ceea ce vrei. Însă o dată ce reușești să te convingi, ceilalți se vor lăsa și ei convinși, cel puțin șansele cresc.
Ca să dizolv mitul potrivit căruia mi s-a dat totul pe tavă, adică am avut o ofertă de muncă irezistibilă, aș vrea să încep cu începutul, dar fără să plictisesc pe nimeni. În fond, ideea articolului nu este să-mi povestesc peripețiile, ci să subliniez faptul că în viață nu este bine să te iei după gura lumii. Ce auzi poate să nu aibă nici o legătură cu desfășurarea adevărată a evenimentelor, cu realitatea în general. Din acest paradox mi-am ales și titlul.
Deci, din timp a trebuit să-mi pregătesc dosarul cu toate argumentele și exigențele cerute pentru obținerea unei vize de rezident permanent, apoi să alerg pe la alianțele franceze din Ploiești și București pentru cursurile de limbă franceză. Nu aveam pretenția să stăpânesc franceza la perfecție într-un timp record, nici n-aveam cum, dar trebuia să fiu capabilă să port o discuție coerentă în cadrul unor interviuri pe care aveam să le țin cu consilierii de la consulatul canadian. Mai aveam în paralel și engleza de ameliorat, studiind singură ba din manuale și CD-uri procurate de pe la sala Dalles sau de pe la biblioteci, ba din filmele pe care le urmăream netitrate, dând uneori secvențele înapoi ca să înțeleg mai bine fraza și contextul. Apoi, să nu uit să număr și cursele făcute până în centrul orașului de câteva ori pe lună, timp de câteva luni bune, ca să-mi verific căsuța poștală de la oficiul central, deschis în vederea corespondenței cu consulatul canadian din Viena, unde îmi depusesem dosarul. Unde să mai pun emoția, suspansul, sufletul la gură pe care le aveam ori de câte ori deschideam plicurile acelea cu vești care te lăsau să speri în continuare și te făceau să revii ca un resort să citești următoarea veste. Între timp, bineînțeles, îți vezi de viață în mod normal.
De la prima scrisoare de răspuns, având o ușoară tentă încurajatoare, ceva de genul, confirmarea de recepție a dosarului și înregistrarea lui, pe care o primisem de la biroul responsabil cu acest tip de viză, a început să pâlpâie o mică flacără de speranță. Mică și vagă de tot. Aproape invizibilă. Căci, de la a ți se răspunde la un moment dat că pot fi șanse ca dosarul tău să treacă, dar este un întreg proces, și până la clipa în care afli în interviu vestea finală, este un alt drum lung și anevoios, pavat cu credință, muncă și perseverență. Și, important de adăugat, acceptarea senină a situației finale, oricare ar fi ea. La urma urmei, să fim serioși, nu trebuie să exagerăm cu ideea că putem obține orice de la viață. Este important să vrem din toată inima un lucru, cu toții cădem de accord în privința aceasta, dar totuși, acest slogan nu este întotdeauna singurul suficient sută la sută ca să și obții acel lucru. Există o mulțime întreagă de alți factori și alte misiuni discrete pe care divinitatea ni le încredințează în viață, cel mai adesea fără să fim întrebați în prealabil sau fără contribuția noastră directă. Cu alte cuvinte, rămânem fragili și vulnerabili în fața unor împrejurări care nu depind nici de mentalul nostru și nici de atitudinea noastră, oricât de pozitivă ar fi ea.
Norocul chior despre care vorbesc oamenii din popor nu este valabil pentru toată lumea.
Cei mai mulți muncesc pe brânci pentru ceea ce alții de la distanță îl numesc sau îl văd ca pe un noroc sau o șansă. Cel puțin în cazul meu cu imigrarea așa a fost. Și bineînțeles în cazul a mii și mii de oameni.
Am povestit în linii foarte mari toate acestea ca să conștientizăm împreună faptul că, multe informații circulă în aer și, din cauză că traversează multe filtre de interpretări și viziuni personale, în funcție de fiecare om, ajung în final să-și piardă nuanțele inițiale și adevărate.
Exact ca în jocul "telefonul fără fir".
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
 |
| Sursa : descoperă.ro |
2015/04/11
Trimail 9 : Mâncătorii de cartofi
Celebrul tablou pictat de Vincent van Gogh, "Mâncătorii de cartofi", surprinde admirabil scena în care câțiva țărani adunați în jurul mesei de seară își împart între ei bucuria de a fi împreună și de a mânca cartofi, ca un semn binecuvântat al mulțumirii sufletești după o zi de muncă.
Pentru că artistul a început acest proiect în luna aprilie a anului 1885, deci cam acum 130 de ani, m-am gândit că se cuvine să-i dedic un mic articol. De fapt nu voi vorbi neapărat despre tabloul în sine sau despre peripețiile artistului din timpul vieții, ci voi încerca să-i folosesc mai degrabă simbolistica puternică, să interpretez această metaforă a sărăciei, a simplității, a muncii de jos, a sufletului împăcat și-al unității create în jurul mesei și al roadelor câmpului.
Se spune că tabloul nu a valorat nimic în timpul vieții lui Van Gogh. El a avut o viață năpăstuită, de renegat, de căutător permanent de sens al vieții, de sărac și trubadur în continuă mișcare și explorare. Cu șevaletul în spinare și cu sete de a picta viața în splendoarea ei, obișnuia să cutreiere ținuturile în căutare de rost și de peisaje pe care să le transpună pe pânză, în special pe cele din zonele miniere ale locului său natal. În cartea lui Irving Stone intitulată "Bucuria vieții", pe care v-o recomand din toată inima, autorul povestește frânturile cele mai importante din viața pictorului.
Scena tabloului reușește să mă impresioneze în mod deosebit și mă răscolește profund. Fiind atrasă de artă încă din primii ani ai adolescenței, obișnuiam adesea să caut informații de toate felurile despre anumiți pictori, sculptori, compozitori, scriitori și așa mai departe. Dar în special despre scriitori și pictori. Când ai anumite preocupări, indiferent în ce domeniu, ești tentat să cauți cu sete informații despre domeniul respectiv, să intri mai mult în spirala de interese și nuanțe caracteristice. Este ca o chemare mai mare ca tine. Orice poveste pe care-o descoperi te captează, te fascinează, bineînțeles cu condiția să fie legată strâns de preocuparea ta.
Îmi aduc bine aminte că, atunci când l-am descoperit pe Van Gogh și lucrările lui, printre atâția și atâția alți pictori la fel de celebri, răsfoind cu pasiune într-un fel de magazin artistic, dacă nu mă înșel, împrumutat de la bibliotecă, tabloul țăranilor mâncând cartofi m-a fascinat în mod special.
A fost ca o revelație. Avea ceva sfânt și copleșitor în el, o tentă de umilință acceptată cu demnitate, ceva de mulțumire sufletească a personajelor, exprimată discret la lumina unei lămpi de seară. Solidaritatea între cei adunați în jurul mesei, un bărbat și patru femei, toți cu fețele obosite și aproape monstruoase, este exprimată cu multă simplitate în culori destul de posomorâte.
Un pic mai târziu, descoperisem și romanul despre viața pictorului, care m-a ajutat foarte mult să înțeleg mai bine valoarea întregii sale opere. Când înțelegi contextul în care anumite lucrări au fost create, fără să vrei, simți cum barometrul de apreciere, pe care-l folosești în măsurarea gusturilor tale, se schimbă spectaculos de mult. Te uiți cu alți ochi la tot ceea ce artistul îți servește și, și mai important, cu o inimă transformată.
Acum, plecând de la faimosul tablou, aș vrea să te întreb, dragă cititorule, dacă ți s-a întâmplat vreodată să fii un om sărac dar să te simți bogat ? Cu cât mai des, cu atât mai bine pentru tine, aș zice. Pentru că, vestea bună a articolului de față este că, aceste două stări, sărac versus bogat, sunt iluzorii și extrem de trecătoare. Ele țin în mod exclusiv de felul tău personal de a vedea și a interpreta aceste stări. Cele două sentimente, și anume de a avea, de a deține, de a poseda, în opoziție cu cel de a avea nevoie, de a-ți lipsi ceva, fac parte amândouă din cele mai mari teorii ale relativității, în opinia mea.
Pentru că, întotdeauna va depinde de felul în care apreciezi și una și alta. Dimensiunea pe care o dai emoțiilor tale îți aparține. Cu alte cuvinte, poți mânca cartofi fierți la lumina chioară a unei lămpi într-o baracă, cu cei dragi ție în jurul tău, ca în pictura noastră, și să te simți împlinit. Poți alege să te simți cel mai bogat om din lume, să fii mulțumit sufletește și recunoscător pentru tot ce ai, să crezi mereu cu tărie că ești la locul potrivit, înconjurat de oamenii potriviți. N-ai da pentru nimic în lume să fii altfel decât ești sau în altă parte decât unde ești. Acesta este un mic secret al fericirii pe care nimeni niciodată nu ți-l poate lua !
Cineva spunea că unii oameni sunt atât de săraci că nu au decât bani. Cât adevăr ! Metafora lui Van Gogh, conturată în scena țăranilor frânți de truda zilei și cu haine murdare, ce stau adunați laolaltă să-și împartă "pâinea", este dovada. Una din dovezile izbitoare că omul se poate simți bine și altfel. Căci există în istorie și artă o mulțime imensă de alte exemple de confirmări clare a acestui fapt. Sărăcia și simplitatea oamenilor, indiferent de proveniență socială sau geografică, devin valoroase prin felul în care fiecare dintre noi se străduiește să le vadă, prin felul în care le apreciem atunci când le trăim și depinde de noi să le dăm însemnătatea cuvenită în evoluția noastră. Nu este surprinzător să aflăm că, de cele mai multe ori, aceste valori, desconsiderate de majoritatea societății actuale, ajung să întreacă și chiar să eclipseze bogăția materială și luxul prezent în saloanele de cină ale celor înstăriți.
Aceasta este absurditatea reieșită din tabloul lui Van Gogh, care, prin hidoșenia reflectată în portrete, prin ambianța sărăcăcioasă și sumbră, nu a reușit să atragă nimănui atenția în timpul vieții sale, dar care, după câțiva ani de zile de la stingerea din viață, a ajuns la o valoare inestimabilă. Paradoxul fericirii și faimei dobândite prin sărăcie, umilință și simplitate. Consider că nu pictura în sine este valoroasă, adică pânza, vopseaua și timpul investit, ci ideea măreață din spatele ei care o încarcă cu o mulțime de simboluri. Și să nu uităm că pictorul era un prieten apropiat al țăranilor și al minerilor, el însuși ducând un trai greu, lucru care sporește autenticitatea și reputația lucrării.
"Mâncătorii de cartofi" nu este un tablou obișnuit, ci este cu precădere un mesaj adresat umanității, o veste bună pentru noi toți, un pachet de trăsături și valori omenești deosebit de prețioase, redate cu fidelitate de către artist prin grupul de țărani adunați la masa de seară.
Și cu aceeași ocazie, adică sărbătoarea triumfului vieții și iubirii, aș vrea să adaug un citat aparținând artistului : "Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama că nu e nimic mai artistic decât iubirea."
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
Pentru că artistul a început acest proiect în luna aprilie a anului 1885, deci cam acum 130 de ani, m-am gândit că se cuvine să-i dedic un mic articol. De fapt nu voi vorbi neapărat despre tabloul în sine sau despre peripețiile artistului din timpul vieții, ci voi încerca să-i folosesc mai degrabă simbolistica puternică, să interpretez această metaforă a sărăciei, a simplității, a muncii de jos, a sufletului împăcat și-al unității create în jurul mesei și al roadelor câmpului.
Se spune că tabloul nu a valorat nimic în timpul vieții lui Van Gogh. El a avut o viață năpăstuită, de renegat, de căutător permanent de sens al vieții, de sărac și trubadur în continuă mișcare și explorare. Cu șevaletul în spinare și cu sete de a picta viața în splendoarea ei, obișnuia să cutreiere ținuturile în căutare de rost și de peisaje pe care să le transpună pe pânză, în special pe cele din zonele miniere ale locului său natal. În cartea lui Irving Stone intitulată "Bucuria vieții", pe care v-o recomand din toată inima, autorul povestește frânturile cele mai importante din viața pictorului.
 |
| (Sursa : Wikipedia, enciclopedia liberă ) |
Îmi aduc bine aminte că, atunci când l-am descoperit pe Van Gogh și lucrările lui, printre atâția și atâția alți pictori la fel de celebri, răsfoind cu pasiune într-un fel de magazin artistic, dacă nu mă înșel, împrumutat de la bibliotecă, tabloul țăranilor mâncând cartofi m-a fascinat în mod special.
A fost ca o revelație. Avea ceva sfânt și copleșitor în el, o tentă de umilință acceptată cu demnitate, ceva de mulțumire sufletească a personajelor, exprimată discret la lumina unei lămpi de seară. Solidaritatea între cei adunați în jurul mesei, un bărbat și patru femei, toți cu fețele obosite și aproape monstruoase, este exprimată cu multă simplitate în culori destul de posomorâte.
Un pic mai târziu, descoperisem și romanul despre viața pictorului, care m-a ajutat foarte mult să înțeleg mai bine valoarea întregii sale opere. Când înțelegi contextul în care anumite lucrări au fost create, fără să vrei, simți cum barometrul de apreciere, pe care-l folosești în măsurarea gusturilor tale, se schimbă spectaculos de mult. Te uiți cu alți ochi la tot ceea ce artistul îți servește și, și mai important, cu o inimă transformată.
Acum, plecând de la faimosul tablou, aș vrea să te întreb, dragă cititorule, dacă ți s-a întâmplat vreodată să fii un om sărac dar să te simți bogat ? Cu cât mai des, cu atât mai bine pentru tine, aș zice. Pentru că, vestea bună a articolului de față este că, aceste două stări, sărac versus bogat, sunt iluzorii și extrem de trecătoare. Ele țin în mod exclusiv de felul tău personal de a vedea și a interpreta aceste stări. Cele două sentimente, și anume de a avea, de a deține, de a poseda, în opoziție cu cel de a avea nevoie, de a-ți lipsi ceva, fac parte amândouă din cele mai mari teorii ale relativității, în opinia mea.
Pentru că, întotdeauna va depinde de felul în care apreciezi și una și alta. Dimensiunea pe care o dai emoțiilor tale îți aparține. Cu alte cuvinte, poți mânca cartofi fierți la lumina chioară a unei lămpi într-o baracă, cu cei dragi ție în jurul tău, ca în pictura noastră, și să te simți împlinit. Poți alege să te simți cel mai bogat om din lume, să fii mulțumit sufletește și recunoscător pentru tot ce ai, să crezi mereu cu tărie că ești la locul potrivit, înconjurat de oamenii potriviți. N-ai da pentru nimic în lume să fii altfel decât ești sau în altă parte decât unde ești. Acesta este un mic secret al fericirii pe care nimeni niciodată nu ți-l poate lua !
Cineva spunea că unii oameni sunt atât de săraci că nu au decât bani. Cât adevăr ! Metafora lui Van Gogh, conturată în scena țăranilor frânți de truda zilei și cu haine murdare, ce stau adunați laolaltă să-și împartă "pâinea", este dovada. Una din dovezile izbitoare că omul se poate simți bine și altfel. Căci există în istorie și artă o mulțime imensă de alte exemple de confirmări clare a acestui fapt. Sărăcia și simplitatea oamenilor, indiferent de proveniență socială sau geografică, devin valoroase prin felul în care fiecare dintre noi se străduiește să le vadă, prin felul în care le apreciem atunci când le trăim și depinde de noi să le dăm însemnătatea cuvenită în evoluția noastră. Nu este surprinzător să aflăm că, de cele mai multe ori, aceste valori, desconsiderate de majoritatea societății actuale, ajung să întreacă și chiar să eclipseze bogăția materială și luxul prezent în saloanele de cină ale celor înstăriți.
Aceasta este absurditatea reieșită din tabloul lui Van Gogh, care, prin hidoșenia reflectată în portrete, prin ambianța sărăcăcioasă și sumbră, nu a reușit să atragă nimănui atenția în timpul vieții sale, dar care, după câțiva ani de zile de la stingerea din viață, a ajuns la o valoare inestimabilă. Paradoxul fericirii și faimei dobândite prin sărăcie, umilință și simplitate. Consider că nu pictura în sine este valoroasă, adică pânza, vopseaua și timpul investit, ci ideea măreață din spatele ei care o încarcă cu o mulțime de simboluri. Și să nu uităm că pictorul era un prieten apropiat al țăranilor și al minerilor, el însuși ducând un trai greu, lucru care sporește autenticitatea și reputația lucrării.
"Mâncătorii de cartofi" nu este un tablou obișnuit, ci este cu precădere un mesaj adresat umanității, o veste bună pentru noi toți, un pachet de trăsături și valori omenești deosebit de prețioase, redate cu fidelitate de către artist prin grupul de țărani adunați la masa de seară.
Și cu aceeași ocazie, adică sărbătoarea triumfului vieții și iubirii, aș vrea să adaug un citat aparținând artistului : "Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama că nu e nimic mai artistic decât iubirea."
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
2015/04/08
Trimail 8 : Enigma lui Nicodim
Te-ai trezit speriat, transpirat leoarcă, încercănat de parcă n-ai fi dormit deloc, din visul în care se făcea că te-ai născut din nou și totul în jurul tău era de nerecunoscut. Bună dimineață începi, bine că te-ai trezit !
Adineaori mergeai de-a bușilea fără direcție și gol-goluț, fără măcar să-ți fie frig. Saliva ți se prelingea prin colțurile gurii când încercai să te miri de petele de lumină și culoare și să exclami de bucurie. Arătai ca un bezmetic mititel, neputiincios și drăgălaș, căutând ieșirea dintr-un labirint nebulos, călduț și vâscos, strigând după ajutor cât te țineau plămânii tăi plăpânzi.
Creatorul tău, maestrul cel iscusit în toate cele văzute și nevăzute, se îndepărta încet de punctul de întâlnire de la capătul labirintului, uitându-se din când în când peste umăr cu ochii întrebători. Poate vii, poate întârzii. Doar El este cel care te-a invitat, de ce nu te-ar aștepta atât cât este nevoie ? Poate încă n-ai învățat să mergi pe picioarele tale sau să gângurești, anunțând astfel că ești pe aproape. Cu pași domoli, cu privirea blândă și cu ucenicii după el, silueta lui se unește încet cu orizontul luminos. Te-a tot așteptat în locul promis, chiar dacă ți-a explicat tot ce trebuia să știi de atâtea ori. Voia doar să-ți ureze de bine și să te vadă în sfârșit nou-născut. Nașterea din vis.
Bei apă, aproape fără să respiri, după ce-ai sărit din pat ca de pe-o trambulină așezată la locul potrivit. Te uiți în jurul tău și răsufli ușurat. În sfârșit totul îți pare familiar, până și silueta din oglinda pe care-o vizitezi în fiecare dimineață, timp de ani de zile. Crești mândru, văzându-te cu ochii din ce în ce mai mari și mai curioși, chiar dacă-ți plăcea mai mult când erai copil. Zburdai pe-afară lipsit de griji, ascunzându-te după stiva de lemne când te căutau la v-ați ascunselea sau alergând ca un mic atlet după mingea de la rațele și vânătorii, celebra "una viața". Cu spatele la soarele după amiezilor, umbra ta proiectată pe străzile asfaltate devine din ce în ce mai mare și impunătoare și te urmărește cu fidelitate, ca un aliat demn de toată încrederea.
Visul nașterii din nou nu-ți dă pace, te urmărește ca o datorie pe care o ai de achitat. De câte ori se poate naște un om ? Poate el reintra în pântecele mamei lui ? Aceste interogații personale îți sunt foarte cunoscute pe de o parte, iar pe cealaltă parte realizezi cu fiecare încercare de a-ți explica enigma că, celebrul Nicodim, cu toată prestația și învățătura lui, reușește să te dezamăgească în așteptările tale. Cum să creadă el, după cum știm, un mare învățat și sfătuitor prin sinedriul existent pe vremea Mântuitorului, adică echivalentul unui parlamentar din zilele noastre, că a te naște din nou are vreo legătură cu repurtarea sarcinii de către mamă și așa mai departe, adică tot parcursul ce urmează pentru a veni pe lume. Te întrebi totuși, oare dacă erai acolo în locul lui, ce atitudine luai în fața unei astfel de provocări ? Să ți se spună în față, cu înțelepciune, blândețe și grijă, că poți intra în împărăție doar dacă te naști din nou. Și asta, ca fiind singura condiție.
Pare relativ ușor de înțeles la ce se referă cu adevărat această afirmație, dar foarte greu de realizat în practică, ținând cont de natura noastră umană. Dar nu imposibil. Dacă Nicodim a primit un astfel de sfat, și anume să se nască din nou la bătrânețe, este și pentru că în lumea lui la vremea aceea, conform anumitor obiceiuri și cutume practicate în sinedriu, se punea mult accent pe memorarea scripturilor și propagarea lor prin locurile publice și poate mai puțin accent, sau mă rog, nu suficient de mare accent, pe trăirea lor efectivă. Împlinirea și validarea a ceea ce este scris se realizează mai ales prin trăire personală, prin transpunerea și experimentarea directă a mesajelor în realitate, după umila și imparțiala mea părere.
Ești un om nou ori de câte ori te pregătești spiritual pentru eliberarea de vechi și decizi cu toată ființa să fii ! Îndemnul de a ne transforma peste noapte sau, și mai bine, chiar instantaneu, în copii mici, este la fel de viu și valabil în zilele noastre cum a fost atunci, în urmă cu două mii de ani. Indiferent de vârstă, mesajul este același. Bineînțeles că, cu cât avansăm în vârstă, cu atât necesitatea tranziției la un alt nivel spiritual este mult mai mare, chiar crește exponențial. Suntem cu toții mai mult sau mai puțin pregătiți să acceptăm vestea și să trecem testul suprem al renașterii, așa cum a fost și în cazul bătrânului Nicodim. Baia de gânduri în apa botezului minții, spălarea și curățarea de toate ideile vechi și mucegăite care ne împiedică să trăim clipa prezentă cu toată intensitatea, este o condiție esențială pentru a deveni capabili și demni de a gusta din plin viața cea adevărată.
Copiii nou-născuți n-au trecut, cum ar putea să aibă, și mă refer aici la experiențele dobândite prin contactul cu realitatea înafara vieții uterine. Ei au doar un prezent primitor, plin de surprize și noutăți și mai apoi vor ajunge să exploreze și viitorul, ce urmează ca o consecință a prezentului.
De cele mai multe ori, chiar și în postura de adult conștient, prea multă noutate te poate surprinde, la fel cum te poate și speria în același timp. Ai văzut vreodată un nou-născut speriat ? Eu nu. Cunoașterea aduce cu ea teamă. Cu cât stăm ancorați cu mintea în cunoașterea care ne face să ne simțim mai confortabil, mai stăpâni pe noi, cu atât ne păcălim singuri de-o manieră foarte subtilă și greu de măsurat cu ochiul liber. Astfel ne privăm de inocența clipei pure, de experiența momentelor necunoscute și neexplorate încă. Pentru că preferăm să rămânem extrem de atașați, de dedicați și serviabili în fața a ceea ce știm deja. Teama de a ne lăsa transformați ne paralizează pentru că ne bulversează tiparele de gândire și obiceiurile adânc înrădăcinate în noi. A te simți vulnerabil în fața noutății este o calitate deosebită, o victorie puternică asupra omului vechi din tine.
Când devii o persoană determinată să alegi clipa prezentă și nu tiparele vechi ale celei deja trecute, prietenii din jurul tău se pot mira pe bună dreptate, întrebându-te nelămuriți, ce faci cu atâta noutate atunci când o ai la dispoziția ta ? "Mda, debordantă misiunea asta", te frămânți omenește, bombănind repetat în singurătate anumite formule întortochiate despre cum să te strecori în lumea proaspăt creată în jurul tău și mai ales care ar fi cea mai bună metodă să ți-o și domesticești pe deasupra.
Tu însuți ești noutatea și copilul nou-născut !
Devenim din mers sclavii unei rutine obositoare, totuși, pe cât de necesară, pe atât de sclavagistă față de noi, nemiloasă, omniprezentă, plafonată, hidoasă dintr-un anume unghi. Rodul unei gândiri impulsive produse de ritmul rapid al vieții, al societății în general. Cine mai are timp de reflecții îndelungate ? "Tot noi", vine și ecoul de undeva din suflet, chiar dacă timid. Ce păcat că uităm adesea să ne și dăm la timp răspunsul potrivit la întrebările noastre !
Statutul social pe care-l ai, toată grija și agoniseala care te frământă, precum și rolurile diferite pe care le joci în societate nu-ți dau fericirea și bucuria adevărată. Nașterea din nou, DA.
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
Adineaori mergeai de-a bușilea fără direcție și gol-goluț, fără măcar să-ți fie frig. Saliva ți se prelingea prin colțurile gurii când încercai să te miri de petele de lumină și culoare și să exclami de bucurie. Arătai ca un bezmetic mititel, neputiincios și drăgălaș, căutând ieșirea dintr-un labirint nebulos, călduț și vâscos, strigând după ajutor cât te țineau plămânii tăi plăpânzi.
Creatorul tău, maestrul cel iscusit în toate cele văzute și nevăzute, se îndepărta încet de punctul de întâlnire de la capătul labirintului, uitându-se din când în când peste umăr cu ochii întrebători. Poate vii, poate întârzii. Doar El este cel care te-a invitat, de ce nu te-ar aștepta atât cât este nevoie ? Poate încă n-ai învățat să mergi pe picioarele tale sau să gângurești, anunțând astfel că ești pe aproape. Cu pași domoli, cu privirea blândă și cu ucenicii după el, silueta lui se unește încet cu orizontul luminos. Te-a tot așteptat în locul promis, chiar dacă ți-a explicat tot ce trebuia să știi de atâtea ori. Voia doar să-ți ureze de bine și să te vadă în sfârșit nou-născut. Nașterea din vis.
Bei apă, aproape fără să respiri, după ce-ai sărit din pat ca de pe-o trambulină așezată la locul potrivit. Te uiți în jurul tău și răsufli ușurat. În sfârșit totul îți pare familiar, până și silueta din oglinda pe care-o vizitezi în fiecare dimineață, timp de ani de zile. Crești mândru, văzându-te cu ochii din ce în ce mai mari și mai curioși, chiar dacă-ți plăcea mai mult când erai copil. Zburdai pe-afară lipsit de griji, ascunzându-te după stiva de lemne când te căutau la v-ați ascunselea sau alergând ca un mic atlet după mingea de la rațele și vânătorii, celebra "una viața". Cu spatele la soarele după amiezilor, umbra ta proiectată pe străzile asfaltate devine din ce în ce mai mare și impunătoare și te urmărește cu fidelitate, ca un aliat demn de toată încrederea.
Visul nașterii din nou nu-ți dă pace, te urmărește ca o datorie pe care o ai de achitat. De câte ori se poate naște un om ? Poate el reintra în pântecele mamei lui ? Aceste interogații personale îți sunt foarte cunoscute pe de o parte, iar pe cealaltă parte realizezi cu fiecare încercare de a-ți explica enigma că, celebrul Nicodim, cu toată prestația și învățătura lui, reușește să te dezamăgească în așteptările tale. Cum să creadă el, după cum știm, un mare învățat și sfătuitor prin sinedriul existent pe vremea Mântuitorului, adică echivalentul unui parlamentar din zilele noastre, că a te naște din nou are vreo legătură cu repurtarea sarcinii de către mamă și așa mai departe, adică tot parcursul ce urmează pentru a veni pe lume. Te întrebi totuși, oare dacă erai acolo în locul lui, ce atitudine luai în fața unei astfel de provocări ? Să ți se spună în față, cu înțelepciune, blândețe și grijă, că poți intra în împărăție doar dacă te naști din nou. Și asta, ca fiind singura condiție.
Pare relativ ușor de înțeles la ce se referă cu adevărat această afirmație, dar foarte greu de realizat în practică, ținând cont de natura noastră umană. Dar nu imposibil. Dacă Nicodim a primit un astfel de sfat, și anume să se nască din nou la bătrânețe, este și pentru că în lumea lui la vremea aceea, conform anumitor obiceiuri și cutume practicate în sinedriu, se punea mult accent pe memorarea scripturilor și propagarea lor prin locurile publice și poate mai puțin accent, sau mă rog, nu suficient de mare accent, pe trăirea lor efectivă. Împlinirea și validarea a ceea ce este scris se realizează mai ales prin trăire personală, prin transpunerea și experimentarea directă a mesajelor în realitate, după umila și imparțiala mea părere.
Ești un om nou ori de câte ori te pregătești spiritual pentru eliberarea de vechi și decizi cu toată ființa să fii ! Îndemnul de a ne transforma peste noapte sau, și mai bine, chiar instantaneu, în copii mici, este la fel de viu și valabil în zilele noastre cum a fost atunci, în urmă cu două mii de ani. Indiferent de vârstă, mesajul este același. Bineînțeles că, cu cât avansăm în vârstă, cu atât necesitatea tranziției la un alt nivel spiritual este mult mai mare, chiar crește exponențial. Suntem cu toții mai mult sau mai puțin pregătiți să acceptăm vestea și să trecem testul suprem al renașterii, așa cum a fost și în cazul bătrânului Nicodim. Baia de gânduri în apa botezului minții, spălarea și curățarea de toate ideile vechi și mucegăite care ne împiedică să trăim clipa prezentă cu toată intensitatea, este o condiție esențială pentru a deveni capabili și demni de a gusta din plin viața cea adevărată.
Copiii nou-născuți n-au trecut, cum ar putea să aibă, și mă refer aici la experiențele dobândite prin contactul cu realitatea înafara vieții uterine. Ei au doar un prezent primitor, plin de surprize și noutăți și mai apoi vor ajunge să exploreze și viitorul, ce urmează ca o consecință a prezentului.
De cele mai multe ori, chiar și în postura de adult conștient, prea multă noutate te poate surprinde, la fel cum te poate și speria în același timp. Ai văzut vreodată un nou-născut speriat ? Eu nu. Cunoașterea aduce cu ea teamă. Cu cât stăm ancorați cu mintea în cunoașterea care ne face să ne simțim mai confortabil, mai stăpâni pe noi, cu atât ne păcălim singuri de-o manieră foarte subtilă și greu de măsurat cu ochiul liber. Astfel ne privăm de inocența clipei pure, de experiența momentelor necunoscute și neexplorate încă. Pentru că preferăm să rămânem extrem de atașați, de dedicați și serviabili în fața a ceea ce știm deja. Teama de a ne lăsa transformați ne paralizează pentru că ne bulversează tiparele de gândire și obiceiurile adânc înrădăcinate în noi. A te simți vulnerabil în fața noutății este o calitate deosebită, o victorie puternică asupra omului vechi din tine.
Când devii o persoană determinată să alegi clipa prezentă și nu tiparele vechi ale celei deja trecute, prietenii din jurul tău se pot mira pe bună dreptate, întrebându-te nelămuriți, ce faci cu atâta noutate atunci când o ai la dispoziția ta ? "Mda, debordantă misiunea asta", te frămânți omenește, bombănind repetat în singurătate anumite formule întortochiate despre cum să te strecori în lumea proaspăt creată în jurul tău și mai ales care ar fi cea mai bună metodă să ți-o și domesticești pe deasupra.
Tu însuți ești noutatea și copilul nou-născut !
Devenim din mers sclavii unei rutine obositoare, totuși, pe cât de necesară, pe atât de sclavagistă față de noi, nemiloasă, omniprezentă, plafonată, hidoasă dintr-un anume unghi. Rodul unei gândiri impulsive produse de ritmul rapid al vieții, al societății în general. Cine mai are timp de reflecții îndelungate ? "Tot noi", vine și ecoul de undeva din suflet, chiar dacă timid. Ce păcat că uităm adesea să ne și dăm la timp răspunsul potrivit la întrebările noastre !
Statutul social pe care-l ai, toată grija și agoniseala care te frământă, precum și rolurile diferite pe care le joci în societate nu-ți dau fericirea și bucuria adevărată. Nașterea din nou, DA.
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
Subscribe to:
Posts (Atom)