De ce ridurile nu mă împiedică să fiu încrezătoare...

Toată lumea strâmbă din nas la aspectul unei fețe uscate și pline de riduri.
Să înțeleg că nimeni nu-și dorește să devină adult? Dar ce-i greșit în a fi adult și a-ți lăsa corpul să se transforme? Iar corpul uman înseamnă celule, adunate în mod organic într-o imensă comunitate complexă, perfect organizată și dinamică, unde fiecare celulă își cunoaște rolul și funcția. Ele sunt găzduite în corpul tău, făcând din tine ceea ce ești ca entitate. Om.

Fugim de vârstă, bărbați și femei, deopotrivă. Unii o fentează cu mijloace din cele mai subtile și viclene, alții o înfruntă direct, mândri de ei și recunoscători că au ajuns până acolo, spunând ușurați despre acest subiect, "mulțumesc pentru ceea ce sunt". Să zicem că probabil, femeile se stresează un pic mai mult decât bărbații. Nu este deloc relevant să stabilim acum cui îi pasă mai mult și cui mai puțin, aici vorbim despre pielea omului în general. Și acceptarea senină a procesului de transformare fizică, la care suntem părtași cu toții.

Să privim analiza din unghiul următor. Dacă gândirea noastră, cu toată ideologia și convingerile formate despre lumea înconjurătoare, s-a schimbat foarte mult pe parcursul anilor scurși între copilărie și viața de adult, și în plus, părem a fi ok cu asta, atunci, să ne întrebăm, cum se face că schimbarea înfățișării corpului ne îngrijorează? În esența lucrurilor, de fapt este vorba tot de un proces de transformare, o metamorfoză necesară în evoluție, luată în sens figurativ. Sau este din cauză că aparența noastră fizică se poate vedea cu ochii, deci devenim mai repede conștienți de ea din moment ce-i expusă vederii.
Dar și ceea ce nu vedem se modifică în mod constant, cu același ritm, sau poate chiar mult mai repede, doar că, aparent, ne deranjează mai puțin, pentru că nimeni din exterior nu poate vedea ridurile adunate în inima ta. Ce convenabil, măi să fie, nimeni nu are acces la frumusețea sau urâțenia ta interioară. O bătaie de cap mai puțin. Astfel, important devine ce pot vedea alții care te privesc și nu ce poți vedea doar tu când te uiți în oglinda sufletului. Curios lucru.

Un rid în plus pe față jenează cumva, fără neapărat să ne plângem altora. Te uiți în oglindă și dintr-o dată nu te mai recunoști. Alții o văd chiar ca pe o catastrofă. Complet absurd. Este ca și cum nu accepți trecerea anilor prin tine, nu îngădui transformarea ta în adult, în ființă ce face parte din ciclul naturii, în care te miști, exiști, de unde vii și unde te întorci.

Ceea ce ar trebui să-ți producă insomnie noaptea, nu sunt nici pe departe câteva riduri pe față, poți să uiți de ele, ci faptul că cu trecerea anilor ai devenit apatic, faptul că începi să crezi că știi tot și poți stăpâni tot, faptul că deși ai acumulat tot ce ți-ai dorit de la viață, constați că nu ești mulțumit așa cum credeai că vei deveni având tot ce-ți dorești. Știu, nu-ți place să auzi, dar abia atunci ai îmbătrânit cu adevărat. Vrei să știi care sunt ridurile care te fac urât? Când uiți să te joci, când uiți să râzi, când uiți sau nu mai vrei să te miri de micile descoperiri, aparent banale, când uiți că nu trebuie să pui la suflet problemele zilnice, atât de mult încât să-ți strici buna dispoziție. Ce fel de cremă scumpă folosești pentru a scăpa de aceste obiceiuri care îți îmbătrânesc spiritul?
 
Ne place să recunoaștem sau nu ne place, îngrijorarea femeii moderne, atunci când vine vorba să se afișeze în cercurile de socializare, se învârte în jurul ideii de cum să-și ascundă ridurile cât mai bine. Există și foarte multe excepții de la acest comportament, fără dar și poate, acele exemple de persoane care n-au folosit în viața lor machiaje. Și nici n-au de gând. Eventual, aleg să se machieze foarte rar, doar la ocazii foarte speciale sau în funcție de cheful ce le vine pe moment. Dar nu devin dependente.
Oare ce este atât de grav în a-ți afișa pielea feței așa cum este ea?
Ce ne determină atât de mult să ascundem îmbătrânirea, ca și cum ne-ar fi rușine cu ea?

Această preocupare exagerată, de a nu-ți afișa naturalețea, a căpătat, din păcate, o amploare derizorie. Isteria femeilor și bărbaților după vârsta de 40 de ani.
Există și multe excepții, din fericire.
Oameni care au înțeles că frumusețea adevărată nu se reduce la aspectul exterior.
Sper că și tu, dragă cititorule, ai această convingere.

Claudia

P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.

Crăciunul

Îmi place mult Crăciunul.
Am două sărbători preferate pe parcursul unui an. Crăciunul și Paștele.
Crăciunul îmi este mult mai apropiat de suflet, recunosc. Poate pentru că este vorba de multă inocență și umilință, pe care le găsim prezente în tabloul Nașterii Mântuitorului, venit pe lume pentru noi.

Crăciunul, ca sărbătoare, este baza și alimentul spiritual al creștinătății, pentru că totul începe cu el. Apoi, urmează celelalte sărbători legate de viața lui Isus.
Nu ne putem bucura cu desăvârșire de pildele și minunile săvârșite de Isus în timpul vieții sale, la fel cum nu ne putem agăța de speranța Învierii la Paște, dacă nu celebrăm mai întâi, așa cum trebuie, Crăciunul. Crăciunul este începutul a toate promisiunile, de care ne facem vrednici, fiecare însă după măsura propriei credințe.

Crăciunul a fost, este și va fi fericit întotdeauna, atât timp cât omul luptă în inima lui să-l apere. Pentru că în această sărbătoare este vorba despre pacea interioară, deci pleacă în primul rând de la gândurile tale, de la emoțiile declanșate de ele, de la acțiunile ce urmează și așa mai departe.
Crăciunul este o atitudine de veghe înainte și după ce ai primit vestea cea bună. Este o bucurie pe care o primești gratis, Mântuirea, dar pentru care trebuie să faci eforturi ca să o menții vie.
Nu vorbesc despre un efort sau o luptă fizică, dusă în plan material și vizibilă cu ochiul liber. Ci de o luptă ce se dă în planul spiritual, cu forțele obscure, care ne atacă în permanență pacea sufletească și insistă să ocupe cu orice preț ceea ce avem bun și sfânt în noi. Acolo se duce toată lupta adevărată. Ai de ales între a sta treaz, a veghea, încrezător în Dumnezeul care te-a creat și a sta pasiv, somnolent și în cel mai rău caz indecis, în fața acestei tentații.

Crăciunul este vestea bună, că nu ești deloc singur în toată această încercare.
Este vestea că adevăratele victorii în viață se obțin prin dragoste, pace, inocență, răbdare, acceptare, umilință și compasiune. Cu alte cuvinte, degeaba te chinui să-i urezi cuiva "Crăciun fericit", dacă în inima ta e război. Degeaba te agăți mândru de niște formule de salut, dacă vorbești fără să pui suflet în rostire. Degeaba te pregătești să întâmpini această sărbătoare cu tot ce ai nevoie, când în inima ta e neliniște și ranchiună.
Urarea "Crăciun fericit" este eticheta ta de creștin, pentru că o rostești din pieptul tău, cu gura ta, din inima ta, deci îți aparține. Este cartea de vizită din punct de vedere spiritual, dacă vrei, cu care te prezinți altora în aceste zile de sărbătoare. Și în fiecare zi, de altfel.
Te poți ascunde după cumpărături, decorații, bucate tradiționale și gustoase, dar nu te poți ascunde de trăirile tale. Căutăm cât mai multe bogății, faimă, realizări profesionale, eventual să fim aplaudați în permanență. Chiar am devenit atât de orbi și surzi? Nu mai vedem ieslea din toată această sărbătoare? Să nu uităm că, a vedea cu sufletul ceea ce nu poți vedea cu ochii este adesea un efort de voință.

Crăciunul este copilașul drăgălaș din iesle. Nu mă refer la păpușa aceea din plastic, procurată repede din comerț sau scoasă din magazia casei, dintr-un maldăr de cutii prăfuite, special pentru această ocazie. Nu este păpușa culcată într-o cutie amenajată într-un colț al casei, eventual sub brad, în care am pus mai întâi niște vată, talaș sau paie. Și la care ne uităm câteva zile pe an, până trec sărbătorile, apoi o punem la locul ei din raft, până la anul viitor.  

Magia acestei sărbători creștinești ne umple casele și inimile. Te ia pe sus și-ți poartă imaginația într-o lume ca de basm. Și cei de alte confesiuni se pot molipsi de această bucurie magică. Vedem peste tot, în toate localitățile, urbane sau rurale, că majoritatea centrelor comerciale, rezidențele private sau de stat, locurile publice, toate sunt îmbrăcate în decorații specifice sărbătorii. Aproape că nimeni nu este interesat să știe dacă în zona aceea locuiesc creștini sau nu. Explicația este simplă. O bucurie omenească rămâne o bucurie. Bucuria nașterii unui copilaș este universală.
Da, credem în Moș Crăciun, dar asta pentru că el este un simbol al surprizelor plăcute, manifestate prin mici gesturi de oferire a cadourilor, de exemplu. Este o concretizare a ceea ce speri, și dacă ai fost cuminte și dacă ai fost mai puțin cuminte. Orice semnificație sau simbol trebuie să aibă o reprezentare în lumea fizică.

Îmi place Crăciunul și pentru că nimic nu se compară cu mirosul de scorțișoară din cana de vin fiert. Și nici cu aroma de crenguță de brad adusă în salon prin gerul de afară. Până și ciocolata caldă sau cafeaua au un gust special în zilele Crăciunului.
Putem spune că starea de spirit înmulțește calitatea lucrurilor care ne înconjoară. Doar prin faptul că ne simțim în plină sărbătoare, anumite lucruri și referințe devin mai frumoase, mai dulci, mai calde, mai primitoare, mai zâmbitoare, mai pe gustul fiecăruia.
Acesta este spiritul dat de magia Crăciunului.

Prietene, când saluți "Crăciun fericit", nu uita să te incluzi în sărbătoare, căci vestea bună îți aparține, este despre tine, deci fii și tu fericit, altfel este un salut fără sens.

Crăciun fericit tuturor!


Claudia


P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.

Timpul, prietenul tău fidel

Timpul este cel mai ascultător tovarăș de călătorie pe care-l poți avea la braț în aventurile tale.
Unde-l pui, acolo șade.
Unde-l trimiți, acolo merge.
Cum îl îmbraci, așa arată.
Nu cârtește, nu comentează, nu are critici răutăcioase, nu se supără pe nimic.
Seamănă cu un animal de companie.

Timpul este cool. Este întotdeauna prezent când îl strigi și mereu absent când nu-i dai importanță.
Timpul este inteligent, adaptabil, dar și șiret. Este și porumbel, și cameleon, dar și șarpe.
Timpul caută fidelitatea în relație. De ce să stea cu cineva care nu-l folosește bine?
Timpul este autonom. El nu ezită nici o clipă să gândească și să lupte pentru ce-i mai bun.
Timpul este pro activ. Îi place să stea permanent în mișcare și să întrevadă cu claritate de la distanță soluțiile anumitor probleme.

Timpul poate deveni multifuncțional, dar asta nu înseamnă că-ți garantează calitate pentru fiecare lucrare executată în parte. E acolo cu tine, rămâne supus prietenilor care au nevoie de el, dar dacă este hărțuit în toate direcțiile s-ar putea să se sature și să te lase baltă cu treaba pe jumătate. Se poate diviza cu ușurință, căci îi place să facă mai multe chestii în același timp, dar nu se poate să-l tragi la răspundere dacă rezultatul nu-ți place. Va avea el grijă să-ți șoptească fără ezitare în ureche, "Graba strică treaba." Asta va fi apărarea lui legitimă, iar tu vei da din cap în semn de aprobare. Vei înțelege că și timpul are nevoie de timp.

Timpul este strigat pe tot felul de nume și prenume și totuși aude și răspunde. Dar nu cumva să-l strigi "N-am timp!" atunci când știi pe cineva care are urgentă nevoie de tine, mai ales în chestiuni de viață și de moarte, că s-ar putea să-i pierzi prietenia pentru totdeauna. El este extrem de sufletist cu fiecare, dar nimic nu-l împiedică să fie și just, dacă situația o cere. Altfel spus, îți va întoarce spatele la fel de ușor atunci când îți va veni și ție rândul să ai o urgență. Deci, pe cât posibil, încearcă să-l strigi și să-i faci semn cu mâna "Sunt aici!" sau "Iată-mă!", dar niciodată nu-l lua în râs cu denumiri egoiste.

Timpul călătorește mult. Fără valiză, fără bilet, fără asigurări. Este ieftin să-l ai în preajmă și să-l porți cu tine oriunde. Nu-i pretențios deloc, îi plac plimbările în aer liber, pe jos sau cu bicicleta, dar și avionul. Important este să te vadă bucuros pe parcursul drumului, restul te privește personal. Și normal, doar tu plătești biletele, el doar se relaxează și-ți face un semn discret în ziua în care se încheie vacanța.

Timpul este un aliat foarte flexibil, mai ales în vremuri de îndoială și căutări. Este și pașnic și războinic deopotrivă. Este primul să-ți ofere pace, dacă vrei pace. Și îți dă agitație și agresivitate dacă la asta te gândești. Ții minte trăsătura lui, nu? Unde-l pui, acolo stă. Timpul nu argumentează și nu dezbate cu tine despre ideologii și convingeri, ci te lasă să te ocupi singur de ele.
El doar merge liniștit în tabăra în care-l investești.

Timpul este elastic. Cu cât ești mai atent la un detaliu și stai concentrat, cu atât timpul stă pe loc.
Nu te părăsește niciodată în astfel de momente de conectare cu realitatea, ci rămâne fidel cu tine până ai terminat cu observatul, cu analizatul și cu miratul. Dar nu pleacă niciodată de lângă stăpânul său, fără ca acesta din urmă să-i spună, "gata, am terminat aici, ne ocupăm de altceva."
Te-ai întrebat vreodată, de ce adulții sau oamenii mai în vârstă încep să se plângă că nu au timp la fel ca înainte? Ce se întâmplă, de fapt? Timpul nu s-a schimbat cu nimic. Este același pe care l-am avut și-n copilărie. Ceea ce s-a schimbat este atenția pe care un adult n-o mai oferă lucrurilor cu care este familiarizat, considerând că le știe deja, pentru că le-a întâlnit în experiențele anterioare. Iar, din această cauză, adică lipsa mirării de copil din ochii celui adult, percepția timpului s-a modificat și totul începe să se deruleze mult mai repede decât în copilărie. Omul face timpul să zboare sau să stea pe loc.
Din această perspectivă, timpul este modelabil, elastic, pentru că-i putem da forma pe care o vrem noi. Omul, ființă binecuvântată cu acest lux, de a-și determina forma timpului. Calitatea timpului petrecut nu are nici o legătură cu trecerea anilor. Pentru că singura diferență este în percepția lui.

Ne putem considera foarte bogați, știind că avem acest prieten extraordinar alături de noi.
Să-i dăm timpului, timp. Dacă vrem să-l ținem cât mai mult lângă noi.

Cutia din cadou

Deși am scris în repetate rânduri, până aproape mi-a ieșit pe nas, despre gândirea pozitivă și efectele ei benefice asupra sănătății, ea va rămâne mereu o temă inepuizabilă care se autoalimentează periodic, iar tocmai de aceea unele mici clarificări vor reveni mereu în buclă. Ca într-un circuit.
Pentru că omul este prin natura lui o ființă vulnerabilă în fața emoțiilor puternice, iar nu toată lumea este înzestrată cu acea capacitate de a se automotiva și de a rămâne așa, mai ales atunci când se află într-un mediu ostil.

Poți atrage un mare cadou spre tine printr-o gândire pozitivă?
Da. Cum? În primul rând, poți începe prin a te gândi la forța ta interioară și la câtă frumusețe spirituală ai deja în tine.
De data aceasta, aș vrea să ne gândim împreună la acele momente din viața noastră, când primim și desfacem cadouri la diverse ocazii și la ce înseamnă ele cu adevărat pentru noi.
Cui nu-i plac cadourile ambalate frumos, înfășurate delicat cu panglică lucitoare și fundițe, dar mai ales ocaziile în care suntem aplaudați pentru ceea ce facem și ceea ce obținem. Aceste momente le înghițim imediat ca pe niște medicamente indispensabile pentru întreținerea orgoliului. Administrate zilnic cu bună știință și meticulozitate, ele au scopul de a găsi sau a spori sensul a ceea ce se întâmplă în jur.

Te-ai gândit vreodată că o bucurie poate fi superficială din cauză că ea se poate fabrica? Superficială în sensul de lipsită de consistență.
Și că, la fel cum vine inopinant spre tine, la fel de repede va trece, dacă o privești ca pe ceva oferit de alții. Ca o boare de vânt.
Dar ce faci după ce va trece mirajul acela aducător sau creator de bucurie? Ai cumva vreun plan B cu care continui să mergi mai departe cu același entuziasm, ca și cum în fiecare zi aniversezi ceva?
Ești tu capabil să rămâi cu acea emoție pozitivă în inimă mult timp sau ai nevoie de cineva din exterior care să te motiveze în acest sens? Cât de dependent emoțional te face cadoul venit de la cineva?

Paradoxal este faptul că rar descoperim că totul este deja un mare cadou în jurul nostru, ce nu așteaptă decât să fie văzut, apreciat și folosit ca pe un instrument al bunăstării sau avansării noastre.
Vestea bună este că adevărata bucurie din inima omului nu dispare o dată cu trecerea unui eveniment în care desfaci cadourile primite. Indiferent că este vorba de aniversări de naștere sau de Moș Nicolae sau de Moș Crăciun sau de orice alt moment deosebit din viață, în care cineva îți oferă un cadou, toate acestea sunt momente create de o circumstanță anume, care, ca orice circumstanță se schimbă la un moment dat. Se transformă încet, își pierde din intensitate, din importanță și dispare. Poate reapare la o următoare ocazie.
Dar tu, cu ce rămâi în inimă până la următoarea ocazie? Ai responsabilitatea să ții făclia aprinsă, și cu cadou și fără cadou, viața ta este o făclie care strălucește oricum, nu?
Pentru că tu însuți ești un cadou venit pe lume cu o misiune specială.

Toate cutiile care ne înconjoară sunt incluse în acest cadou minunat, numit viață, încă din secunda în care fiecare a venit pe lume, printre cutii și cutiuțe, din care unele mai simple, iar altele mai sofisticate.
Casa, mașina, televizorul, laptopul, telefonul fix, telefonul mobil, radioul, aparatul foto. Vreți să mai continui? Nici o problemă. Dulapul, sertarul, vitrina, cutia cu scrisori, coșul de gunoi, geanta de serviciu, telecomenzile, tablourile, biblioteca, autobuzul, frigiderul, aragazul, etc. Chiar dacă nu toate arată ca niște cutii în adevăratul sens al cuvântului, ele au forma unor cadre pline cu ceva, la care ne uităm și ne izbim de ele zilnic.
Suntem înconjurați de cutii. Ne petrecem viața în ele, cu ele, printre ele, privind la ele, trăind cu ele.

Adevăratul cadou de care trebuie să ne bucurăm este viața.
Restul reprezintă cutia, adică tot ce avem în viață.


Claudia


P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.

Frumosul din Om

Îmi dau seama că n-am scris de mult timp pe blog și mă întreb dacă ar trebui să fie o îngrijorare sau pur și simplu o pauză binemeritată. Și una și alta, probabil.
Pe de altă parte, e bine de știut că, obiceiul de a-mi așterne gândurile și de a le împărți cu alții nu este o normă de partid mânat de o ideologie rigidă, care să te ia la puricat fără aviz, să vadă dacă ți-ai tăiat unghiile la mărimea corespunzătoare dictată de sus sau dacă ai chiulit de la informare politică.

Scrisul face parte din viața mea într-o măsură decentă, care-mi permite să conectez punctele din privirea mea asupra lumii, cu oamenii care au acces la ea. Cu alte cuvinte, trăiesc ca să scriu, nu scriu ca să trăiesc. Este mai degrabă un moft personal, adesea matinal, o alintătură drăgălașă în limba mea maternă. Cafeaua același gust are și nu m-a preocupat niciodată să ajung la panoul de onoare în urma criticilor date de cititori. Sau invers, să mi se ceară să stau cu spatele la ei, în colțul rușinii și al defăimării. Are cine să se achite de sarcinile murdare, ar fi și culmea ca ideologii să se preocupe cu număratul faptelor necinstite. Unii pur și simplu nu au profilul necesar pentru a face parte din echipa de control CTC, care apare în spatele tău cu șablonul și lista de norme de urmat. E de ajuns să decizi singur unde te încadrezi cel mai bine. Iar dacă simți că ești mutat mereu în prima linie de risc, ca un pion supus, găsește o cale și ieși de pe tabla de șah.

S-au întâmplat atât de multe lucruri între timp, că nici nu știu cu ce să încep.
Cu începutul, așa se începe, și cred că ar fi răspunsul potrivit. Și totuși, n-ar fi nimic important de început, căci totul s-a început cu mult timp înainte. Noi, ăștia cu blogurile, nu facem decât să interpretăm sau să prezicem în manieră proprie anumite lucruri, unele deja petrecute, iar altele pe cale să se producă. Nu reinventăm noi roata. În cel mai rău caz, o putem nega ca să ne putem întoarce la folosirea buturugilor.

În noiembrie, plutește în aer un fel de nostalgie lejeră pentru anul ce se va încheia. Mai apucăm să vedem încă vreo două-trei facturi în cutia poștală, și gata, se schimbă data pe ștampile. Se schimbă vârsta omului, se schimbă anotimpurile, se schimbă buteliile, se schimbă oamenii, se schimbă canalele de televizor, se schimbă vremea, se schimbă politicienii, se schimbă profesorii la catedre, se schimbă linia de fabricație, se schimbă moda și tot așa.

Totul se schimbă.
Mai ales o prejudecată.
Iată un exemplu de situație care mi s-a întâmplat nu demult.
Zilele trecute am avut ocazia să mă întâlnesc cu o cunoștință de-a mea. Este o persoană pe cât de modestă, pe atât de deosebită și sociabilă, și cu care mă intersectez destul de des, dar nu mereu avem timp să stăm de vorbă pe îndelete, abordând diferite teme. Un om simplu, cu un caracter frumos și calm, cald la suflet, care, în viața de zi cu zi, se confruntă cu mari probleme financiare. Dar niciodată nu lasă să se întrevadă acest aspect, atunci când socializăm. Și-a pierdut serviciul de curând, îmi povestea cu privirea mai mult senină decât tristă, pentru că cei de acolo au încetat să mai primească fondurile promise de la guvern. Așadar, s-a trezit peste noapte într-o situație foarte dificilă, aparent fără ieșire. Cu toate acestea, a găsit forța de a accepta că totul în viață este un proces de transformare. Că trăim cu toții vremuri în care mintea omului este obligată să stea permanent în zona de alertă maximă. Indiferent ce nenorocire ar veni peste tine, trebuie să stai drept și gata să te adaptezi. Omul modern a învățat această lecție obligatorie, predată de cei ce ne dictează cât de mult ne putem împrumuta pe la bănci sau corporații. Sau cât de vulnerabili suntem în fața deciziilor legate de subvenții oferite pe termen necunoscut pentru finanțarea unor proiecte.
Totuși, este genul de persoană care nu se lasă doborâtă moral așa ușor. Care nu acceptă ca regulile unei societăți să-i amaneteze până și propriile speranțe și convingeri.

Ne cunoșteam de aproape un an, dar foarte rar am avut ocazia să stăm de vorbă despre pasiuni, interese în anumite domenii, diverse gusturi literare sau cărți preferate. Cum ne aflam împreună în fața unui birou de lucru, cu computerul deschis, îmi spune printre altele că, în ultimii ani a reușit să scrie 4 cărți ilustrate care se adresează copiilor. Și cu o făclie de lumină apărută instantaneu în ochi, începe să-mi arate pe internet unde se găsesc expuse aceste cărți, spre vânzare. Pentru câteva secunde, rămân stupefiată. Și gata să încasez cu inima deschisă lecția umilinței și a modestiei, care tocmai mi s-a predat sub ochii mei. A urmat imediat, inevitabil, o întreagă serie de întrebări și curiozități legate de scrierea acestor cărți. O avalanșă de cum, când, cine, cât și așa mai departe, cu care ne-am alimentat restul discuției. Mi-am dat seama cât potențial poate avea un om, unul apropiat ție, fără ca să ai nici cea mai mică bănuială. Și mai ales, fără ca ea să se laude cu palmaresul realizat.

Mintea mea a fost păcălită de fapte.
Este inutil să spun cât de impresionată am rămas în acel moment când am descoperit că persoana pe care am crezut că o cunosc, de fapt n-o cunoșteam. Mi-a și mărturisit tot în acea zi că nu a considerat niciodată că a scrie cărți ar fi o mare realizare. Este doar ceea ce-i place să facă. Am râs cu poftă împreună, n-aveam cum să nu scoatem din plămâni o bucurie atât de inocentă. Este important de menționat că nu am râs ca la o glumă obișnuită, ci am râs pentru că este o minune să întâlnești astfel de oameni în zilele noastre. "Nu m-ai întrebat despre asta, de aceea nu ți-am spus." Cine nu poate fi uimit de bucurie să audă așa ceva? Câți oameni întâlnești în ziua de azi cu astfel de atitudine? M-am simțit pur și simplu privilegiată să asist la conversație. Este o binecuvântare să stai în preajma unor astfel de oameni. Și sunt recunoscătoare pentru această experiență. "Modestia la ea acasă", așa ar fi trebuit să se intituleze acest episod inedit, pe care am ținut să-l împărtășesc cu voi, cititorii blogului meu.

Mintea noastră poate fi foarte ușor influențată de ceea ce ochii văd sau urechile aud.
Este o capcană pe care trebuie s-o evităm cu orice preț.
Dacă vrei să cunoști pe cineva cu adevărat, lasă-te convins de faptele lui, nu de ceea ce vezi sau auzi. Sau de ceea ce crezi că știi.
Mulțumesc N.E. pentru lecția de umilință și modestie.

Claudia


P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.

Vecinul meu, acrobatul

Să vă fac cunoștință cu Peter.
Peter este vecinul meu de câțiva ani de zile. Vecin de cartier. Ne intersectăm atât de des, ba la semafoare, ba la alimentară, ba la bibliotecă, încât am început să ne salutăm din politețe, cum ar face doi apropiați. Probabil că salutul a fost inventat de doi oameni care își intersectau fețele des și nu știau că de fapt aveau ceva în comun. Este ca un semn de recunoaștere și de respect. Multe persoane pe care le întâlnești pe parcursul zilei sunt pur și simplu prezențe agreabile, indiferent care le-o fi statutul civic sau preocupările. Pe unii îți vine să-i saluți chiar și dacă nu-i cunoști. Pur și simplu au capacitatea de a iradia o energie bună, o căldură sufletească plăcută. În preajma lor te simți confortabil.

Aproape în fiecare zi, pe la orele târzii ale după amiezii, îl văd pe Peter aproape de aleea mea, având vreo două-trei sacoșe după el, pline cu de toate, în general cu cumpărături. Sacoșele stau agățate de cârma scaunului rulant sau zvârlite la întâmplare în coșul din față.
Adesea când îl văd, îmi este ușor să bănuiesc cât este ceasul, fără să mă uit neapărat pe cadran. Așa se întâmplă să fie aliniate rutinele noastre, fiecare este acolo unde trebuie să fie la timpul potrivit. Ca niște repere, unii pentru alții.

Nu v-am spus, când mă salută pe stradă aproape că țipă la mine, ca să fie sigur că este auzit. Mă și speriasem într-una din zilele trecute când, apropiindu-mă de locuința mea, am auzit o voce răgușită venind tocmai din capătul celălalt al străzii. Are o poftă de a saluta și un entuziasm molipsitor, rar întâlnit, mai ales la oamenii cu deficiențe locomotorii. Care deficiențe? Nu știu exact, pentru că dacă te uiți la el de la distanță vezi o persoană tot timpul în mișcare, preocupată mereu să aranjeze ceva, să rezolve ceva, iar de aproape, dinamismul lui pare și mai mare și descoperi un om cu o personalitate luminoasă. Peter, acrobatul. De fapt ceea ce spuneam mai sus ar trebui să sune așa: Peter are o poftă de a saluta și un entuziasm molipsitor, rar întâlnit la oamenii fără deficiențe locomotorii. Da, așa sună mai bine.

În ciuda faptului că este o persoană vulnerabilă, lui Peter îi place enorm de mult să ajute lumea. Ba aș putea spune că, doar atunci când sare în ajutorul cuiva îi poți vedea bucuria pe chip, îl simți cum vibrează de entuziasm, de parcă altceva nu și-ar imagina să facă. Cei mai mulți dintre prietenii și vecinii lui apelează la el cu toată încrederea la făcut cumpărături, iar Peter ia totul foarte în serios, cu o responsabilitate exemplară. De multe ori ajută poștașul și duce scrisorile din cutia poștală la destinatari, bineînțeles cu acordul acestora, pentru că ei sunt prea ocupați cu familiile și cu serviciul. Avem câteva cunoștințe în comun, care mi-au povestit doar lucruri impresionante despre curajul lui și pofta de viață.

Odată, fiind în trecere unul pe lângă altul, l-am auzit spunându-i unei doamne pe stradă "degeaba ai două picioare dacă inima ta nu vrea să se deplaseze". Sincer, m-am simțit privilegiată că am auzit așa ceva din gura lui, fără ca el să mi se adreseze neapărat. Eram grăbită, ne-am salutat și i-am lăsat să-și continue conversația începută. Toată seara ce a urmat, m-am simțit ca și cum mi-am spus rugăciunea din timpul zilei doar ascultând această afirmație. Degeaba ai două picioare dacă inima ta nu vrea să se deplaseze. Cât adevăr, câtă profunzime! Ca vorbele din Biblie care zic că dacă piciorul tău te împiedică să intri în împărăția lui Dumnezeu, e mai bine să-l tai. Numai că această învățătură era vie, reală, se întâmpla prin exemplul lui Peter, vecinul meu. El nu vrea să lase handicapul să-l împiedice să zboare. Și nici nu lasă teama să-i fure curajul de a explora. Este acrobatul vieții.

De câte ori suntem plini de dubii sau frici, ne așezăm de bună voie în scaunul cu rotile care ne imobilizează elanul.
Dacă inima nu este pregătită să meargă acolo unde vrei, picioarele nu-ți vor ajuta la nimic. Aceasta este lecția de viață primită de la Peter acrobatul, vecinul meu. Iar eu nu fac decât s-o dau mai departe.


Claudia

P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.