Să vă fac cunoștință cu Peter.
Peter este vecinul meu de câțiva ani de zile. Vecin de cartier. Ne intersectăm atât de des, ba la semafoare, ba la alimentară, ba la bibliotecă, încât am început să ne salutăm din politețe, cum ar face doi apropiați. Probabil că salutul a fost inventat de doi oameni care își intersectau fețele des și nu știau că de fapt aveau ceva în comun. Este ca un semn de recunoaștere și de respect. Multe persoane pe care le întâlnești pe parcursul zilei sunt pur și simplu prezențe agreabile, indiferent care le-o fi statutul civic sau preocupările. Pe unii îți vine să-i saluți chiar și dacă nu-i cunoști. Pur și simplu au capacitatea de a iradia o energie bună, o căldură sufletească plăcută. În preajma lor te simți confortabil.
Aproape în fiecare zi, pe la orele târzii ale după amiezii, îl văd pe Peter aproape de aleea mea, având vreo două-trei sacoșe după el, pline cu de toate, în general cu cumpărături. Sacoșele stau agățate de cârma scaunului rulant sau zvârlite la întâmplare în coșul din față.
Adesea când îl văd, îmi este ușor să bănuiesc cât este ceasul, fără să mă uit neapărat pe cadran. Așa se întâmplă să fie aliniate rutinele noastre, fiecare este acolo unde trebuie să fie la timpul potrivit. Ca niște repere, unii pentru alții.
Nu v-am spus, când mă salută pe stradă aproape că țipă la mine, ca să fie sigur că este auzit. Mă și speriasem într-una din zilele trecute când, apropiindu-mă de locuința mea, am auzit o voce răgușită venind tocmai din capătul celălalt al străzii. Are o poftă de a saluta și un entuziasm molipsitor, rar întâlnit, mai ales la oamenii cu deficiențe locomotorii. Care deficiențe? Nu știu exact, pentru că dacă te uiți la el de la distanță vezi o persoană tot timpul în mișcare, preocupată mereu să aranjeze ceva, să rezolve ceva, iar de aproape, dinamismul lui pare și mai mare și descoperi un om cu o personalitate luminoasă. Peter, acrobatul. De fapt ceea ce spuneam mai sus ar trebui să sune așa: Peter are o poftă de a saluta și un entuziasm molipsitor, rar întâlnit la oamenii fără deficiențe locomotorii. Da, așa sună mai bine.
În ciuda faptului că este o persoană vulnerabilă, lui Peter îi place enorm de mult să ajute lumea. Ba aș putea spune că, doar atunci când sare în ajutorul cuiva îi poți vedea bucuria pe chip, îl simți cum vibrează de entuziasm, de parcă altceva nu și-ar imagina să facă. Cei mai mulți dintre prietenii și vecinii lui apelează la el cu toată încrederea la făcut cumpărături, iar Peter ia totul foarte în serios, cu o responsabilitate exemplară. De multe ori ajută poștașul și duce scrisorile din cutia poștală la destinatari, bineînțeles cu acordul acestora, pentru că ei sunt prea ocupați cu familiile și cu serviciul. Avem câteva cunoștințe în comun, care mi-au povestit doar lucruri impresionante despre curajul lui și pofta de viață.
Odată, fiind în trecere unul pe lângă altul, l-am auzit spunându-i unei doamne pe stradă "degeaba ai două picioare dacă inima ta nu vrea să se deplaseze". Sincer, m-am simțit privilegiată că am auzit așa ceva din gura lui, fără ca el să mi se adreseze neapărat. Eram grăbită, ne-am salutat și i-am lăsat să-și continue conversația începută. Toată seara ce a urmat, m-am simțit ca și cum mi-am spus rugăciunea din timpul zilei doar ascultând această afirmație. Degeaba ai două picioare dacă inima ta nu vrea să se deplaseze. Cât adevăr, câtă profunzime! Ca vorbele din Biblie care zic că dacă piciorul tău te împiedică să intri în împărăția lui Dumnezeu, e mai bine să-l tai. Numai că această învățătură era vie, reală, se întâmpla prin exemplul lui Peter, vecinul meu. El nu vrea să lase handicapul să-l împiedice să zboare. Și nici nu lasă teama să-i fure curajul de a explora. Este acrobatul vieții.
De câte ori suntem plini de dubii sau frici, ne așezăm de bună voie în scaunul cu rotile care ne imobilizează elanul.
Dacă inima nu este pregătită să meargă acolo unde vrei, picioarele nu-ți vor ajuta la nimic. Aceasta este lecția de viață primită de la Peter acrobatul, vecinul meu. Iar eu nu fac decât s-o dau mai departe.
Claudia
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
Peter este vecinul meu de câțiva ani de zile. Vecin de cartier. Ne intersectăm atât de des, ba la semafoare, ba la alimentară, ba la bibliotecă, încât am început să ne salutăm din politețe, cum ar face doi apropiați. Probabil că salutul a fost inventat de doi oameni care își intersectau fețele des și nu știau că de fapt aveau ceva în comun. Este ca un semn de recunoaștere și de respect. Multe persoane pe care le întâlnești pe parcursul zilei sunt pur și simplu prezențe agreabile, indiferent care le-o fi statutul civic sau preocupările. Pe unii îți vine să-i saluți chiar și dacă nu-i cunoști. Pur și simplu au capacitatea de a iradia o energie bună, o căldură sufletească plăcută. În preajma lor te simți confortabil.
Aproape în fiecare zi, pe la orele târzii ale după amiezii, îl văd pe Peter aproape de aleea mea, având vreo două-trei sacoșe după el, pline cu de toate, în general cu cumpărături. Sacoșele stau agățate de cârma scaunului rulant sau zvârlite la întâmplare în coșul din față.
Adesea când îl văd, îmi este ușor să bănuiesc cât este ceasul, fără să mă uit neapărat pe cadran. Așa se întâmplă să fie aliniate rutinele noastre, fiecare este acolo unde trebuie să fie la timpul potrivit. Ca niște repere, unii pentru alții.
Nu v-am spus, când mă salută pe stradă aproape că țipă la mine, ca să fie sigur că este auzit. Mă și speriasem într-una din zilele trecute când, apropiindu-mă de locuința mea, am auzit o voce răgușită venind tocmai din capătul celălalt al străzii. Are o poftă de a saluta și un entuziasm molipsitor, rar întâlnit, mai ales la oamenii cu deficiențe locomotorii. Care deficiențe? Nu știu exact, pentru că dacă te uiți la el de la distanță vezi o persoană tot timpul în mișcare, preocupată mereu să aranjeze ceva, să rezolve ceva, iar de aproape, dinamismul lui pare și mai mare și descoperi un om cu o personalitate luminoasă. Peter, acrobatul. De fapt ceea ce spuneam mai sus ar trebui să sune așa: Peter are o poftă de a saluta și un entuziasm molipsitor, rar întâlnit la oamenii fără deficiențe locomotorii. Da, așa sună mai bine.
În ciuda faptului că este o persoană vulnerabilă, lui Peter îi place enorm de mult să ajute lumea. Ba aș putea spune că, doar atunci când sare în ajutorul cuiva îi poți vedea bucuria pe chip, îl simți cum vibrează de entuziasm, de parcă altceva nu și-ar imagina să facă. Cei mai mulți dintre prietenii și vecinii lui apelează la el cu toată încrederea la făcut cumpărături, iar Peter ia totul foarte în serios, cu o responsabilitate exemplară. De multe ori ajută poștașul și duce scrisorile din cutia poștală la destinatari, bineînțeles cu acordul acestora, pentru că ei sunt prea ocupați cu familiile și cu serviciul. Avem câteva cunoștințe în comun, care mi-au povestit doar lucruri impresionante despre curajul lui și pofta de viață.
Odată, fiind în trecere unul pe lângă altul, l-am auzit spunându-i unei doamne pe stradă "degeaba ai două picioare dacă inima ta nu vrea să se deplaseze". Sincer, m-am simțit privilegiată că am auzit așa ceva din gura lui, fără ca el să mi se adreseze neapărat. Eram grăbită, ne-am salutat și i-am lăsat să-și continue conversația începută. Toată seara ce a urmat, m-am simțit ca și cum mi-am spus rugăciunea din timpul zilei doar ascultând această afirmație. Degeaba ai două picioare dacă inima ta nu vrea să se deplaseze. Cât adevăr, câtă profunzime! Ca vorbele din Biblie care zic că dacă piciorul tău te împiedică să intri în împărăția lui Dumnezeu, e mai bine să-l tai. Numai că această învățătură era vie, reală, se întâmpla prin exemplul lui Peter, vecinul meu. El nu vrea să lase handicapul să-l împiedice să zboare. Și nici nu lasă teama să-i fure curajul de a explora. Este acrobatul vieții.
De câte ori suntem plini de dubii sau frici, ne așezăm de bună voie în scaunul cu rotile care ne imobilizează elanul.
Dacă inima nu este pregătită să meargă acolo unde vrei, picioarele nu-ți vor ajuta la nimic. Aceasta este lecția de viață primită de la Peter acrobatul, vecinul meu. Iar eu nu fac decât s-o dau mai departe.
Claudia