Cine nu a auzit de frumoasa zicală populară "Tăcerea este de aur." ?
Astăzi vă propun să treceți cu puterea minții dincolo de mirajul care învăluie rolul tăcerii, dându-i un statut de soluție valabilă și eficientă aproape în orice situație complicată.
Încă din copilaria noastră ne-am confruntat de atâtea ori cu sensul zicalei. În discuțiile aprinse purtate în familie, în intervențiile și aventurile cu colegii de școală, în încercările de afirmare ale adolescentului din noi prin anturajele de prieteni în diverse ocazii, în comunicarea cu colegii, adesea anevoioasă, la locurile de muncă și în multe alte circumstanțe în care ne-am aflat.
Uneori am putut simți pe pielea noastră puterea salvatoare a tăcerii în situațiile jenante, în situațiile aparent fără scăpare, în situațiile în care orice cuvânt ar fi fost de prisos, prea mult sau inoportun, gândeam noi. Totuși, asta se întâmpla doar uneori.
În limbajul comun întâlnim și alte zicale cu privire la importanța și beneficiile tăcerii, cum ar fi "Dacă tăceai, filozof rămâneai." sau "Orice pasăre pe limba ei piere." sau "Cine tace, bine face." sau "Dacă pui mintea cu prostul, ești mai prost ca el." Apelând repede la ele, am investit gestul tăcerii cu o putere absolută, de care dispunem pentru a rezolva anumite probleme.
Ce-ar fi să privim un pic lucrurile din unghiul opus celui dat de sensul zicalei și să îndrăznim să demistificăm acest fenomen. Să privim tabloul complet de la distanță și să ne imaginăm că de fapt lipsa cuvintelor poate fi și avantajoasă dar și dezavantajoasă pentru ambele părți ale comunicării.
Cum am reacționa să aflăm că orice pasăre pe limba ei de fapt prosperă în loc să piară și tot pe graiul ei melodios reușește să zboare tot mai sus, explorând înaltul cerului ?
Și ce-ar fi dacă lăsăm tăcerea să rămână de aur, căci merită această comparație cu valoarea metalului prețios, în timp ce cuvintele, în raport cu ea, se transformă în nestemate rare, precum diamantele ?
Te-ai gândit vreodată că-i foarte posibil ca în momentul în care nu spui nimic, în mijlocul unei conversații, pentru ceilalți de fapt începi gradual să nu mai contezi, din moment ce nu ai o părere ? Bineînțeles, veți spune, că depinde în mare parte de contextul întreg, unde putem considera că pertinența reacției tale nu se justifică și că în loc să alegi un răspuns incomplet sau prost documentat, e preferabil să taci.
Cum ne-am simți să aflăm la un moment dat că sub masca unei tăceri blânde și binevoitoare afișate în fața noastră se ascunde de fapt o atitudine apatică, sau mai rău, una răzbunătoare, pe care noi o interpretăm eronat și o punem pe seama bunului simț sau pur și simplu pe seama lipsei de replică sau de inspirație ?
Și cum putem știi ce gândește presupusul filozof dacă glasul lui lipsește, dacă gândurile lui nu sunt sonorizate către exterior, dacă nu-i lăsăm șansa să-și exprime ideile, dacă nu asistăm măcar o dată la discursurile lui, înainte să le clasăm de filozofice ?
Vrem sau nu vrem să acceptăm, tăcerea ne expune la prejudecăți lejere. De exemplu, poți fi tentat să crezi că o persoană tăcută este introvertită. Îi place pur și simplu să stea retrasă în universul său interior și acest semnal ne face să-i respectăm alegerea. Dar dacă aceeași persoană se transformă peste noapte într-un vorbitor redutabil și că retragerea în lumea interioară se face doar ocazional și în mod selectiv, în funcție de cine-l ascultă ? Dacă mecanismul ei se inversează în funcție de calitatea audienței ? Dintr-o persoană introvertită observată în preajma unora devine instantaneu una foarte extrovertită în relație cu alții.
Astfel, tăcerea ne face responsabili. Atât cel care-și reprimă cuvintele cât și cel care așteaptă o reacție sunt responsabili de gestul lor. Dacă cumva atitudinea noastră critică și respingătoare determină blocajul persoanei dornice să se exprime prin cuvinte ? La acest gen de responsabilitate comună mă refer.
În ce poate consta rolul cuvintelor asemănate de mine cu niște diamante ? Pot ele întradevăr avea luciul orbitor care eclipsează galbenul pal al aurului ce ambalează tăcerea ? Da.
Și stă în puterea noastră să le alegem pe cele mai potrivite, pe cele care construiesc și nu rănesc. Mă feresc să mă agăț de tot felul de referințe scrise de alții despre puterea cuvintelor în general. Ceea ce mă animă cel mai mult este propria mea interpretare dată unor concepte care gravitează în viața noastră, cât și o eventuală aprofundare a acestora, fapt ce reiese adesea din dezbateri.
Deci, cuvântul bun și bine rostit la momentul potrivit este un ambasador galant aflat în serviciul nostru. Este, în sensul pozitiv, ca o armă albă și tămăduitoare pentru toți cei care au unele dificultăți în expunerea punctelor de vedere.
Cuvântul plecat dintr-un suflet curat și deschis adresat cuiva cu toată dragostea poate șlefui tăcerea făcând-o transparentă. El are calitatea de a face o tăcere să se spulbere și să prindă viață prin reacții. Cuvintele bune animă oamenii, construiesc punți incredibile și pot sparge cele mai rigide și vechi bariere înălțate de-a lungul timpului. În oglindirea lor putem întrezări caracterele noastre și sentimentele pe care le avem de împărțit.
Cuvântul dă o formă vie tăcerii, care se eliberează astfel din vidul său și iese către exterior. Îi dă trup.
Cuvintele sunt diamante. Cu fiecare cuvânt frumos adresat celor de lângă noi și pe care-l primim la rândul nostru de la alții, ne îmbogățim.
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.