Ești om dacă, dimineața când sună ceasul, întinzi mâna într-o direcție oarecare și lovești fără să vrei ceasul pe noptieră, zâmbești în colțul gurii că în sfârșit l-ai găsit și începi să-l bâjbâi delicat până-i găsești butonul ca să-l faci să tacă. Bucură-te de moment, este deocamdată prima ta victorie de la începutul zilei !
Ești om dacă îți pui dimineața cafeaua la fiert în timp ce te gândești să intri repede în baie să-ți faci rutina de igienă. În fanteziile tale de persoană organizată ești încrezător că poți să împuști doi iepuri dintr-o lovitură, doar că, până ieși din baie fluierând un refren demodat, cafeaua ți-a dat în foc sau apa s-a evaporat. Ai adus cu tine în grabă și un pic de apă scursă pe gresia din bucătărie. Astfel iepurii ți s-au înmulțit.
Ești om dacă te dai în fugă cu cremă pe față în timp ce cobori scările blocului sau în liftul plin care o ia spre parter. Dacă nu reușești așa, nu te îngrijora, mai ai o șansă în drum spre parcare sau când te urci la volan, înainte să-ți pui centura. O altă alternativă ar fi stând pe scaun în autobuz, asta dacă apuci confortul unui scaun liber într-un autobuz aglomerat. Ultima încercare ar fi chiar înainte să intri la locul de muncă. Te gândești strategic încă de pe coridor că e neapărat necesar să faci o escală la sala de baie din clădire, chiar dacă ceasul din hol arată fără cinci și încă nu ți-ai consultat agenda pentru ședința programată la fix.
Ești om dacă, atunci când vezi de la distanță că un bătrân traversează strada, ai tendința să te uiți în stânga și-n dreapta după mașini și să devii instantaneu atât de vigilent la circulație ca și cum ai fi tu în situația lui. Dacă este cazul îl ajuți să treacă pe zebră, dacă nu, atenționezi șoferii dintr-o privire fermă, ca o complicitate civică pentru siguranța persoanei neputiincioase.
Ești om dacă, oricât de captivant ar fi filmul artistic în premieră sau documentarul despre piramide pe care-l vizionezi, în momentul în care te sună cineva din familie sau un prieten drag, te ridici ca un resort de pe canapeaua din salon și vorbești la telefon relaxat și cu sufletul împăcat, fără să lași glasului de la capătul firului impresia că ești deranjat. Cel mai fascinant film este însăși viața ta.
Ești om dacă la petrecerile la care ești invitat de către prieteni sau colegi de muncă ți-e jenă să servești ultima prăjitură din tavă sau să pui mâna pe ultimul pahar de băutură. Depășește-ți această inhibiție, căci cineva trebuie să fie persoana care face acest gest atât de natural. Pentru toți cei prezenți la petrecere tu vei fi curajosul și vedeta de ocazie. Chiar crezi că ei nu și-ar fi dorit să facă același lucru ? Ezitarea lor nejustificată face din tine un personaj scrupulos și lipsit de prejudecăți sociale, nu-i așa ?
Ești om dacă ești pregătit să acorzi un minut din viața ta unui locatar care tocmai încearcă să intre în bloc cu brațele pline de bagaje și sacoșe. Chiar dacă nu apucă să-ți zică, tu anticipezi din politețe că are nevoie de cineva să-i țină ușa. La fel vei face bineînțeles și pentru o mamă cu un cărucior sau cu un copil în brațe, ca și pentru cei invalizi sau cu o mobilitate redusă.
Ești om dacă te uiți la televizor și începi să te plictisești de auzit atâta reclamă la produse și servicii pe care nu le-ai folosit niciodată și care n-o să te intereseze probabil toată viața ta. În cele câteva minute de publicitate te bate gândul să faci ceva util prin casă, dar în momentul în care tocmai te-ai decis ce anume, filmul sau știrile se reiau și devii astfel frustrat fără să realizezi că de fapt cineva se joacă cu timpul tău. Oare nu chiar tu ?
Ești om dacă, atunci când te afli în mijlocul unei discuții importante și cineva așteaptă răspunsuri clare din partea ta sau ai de luat decizii cruciale, îți dai ochelarii jos din reflex și-i ștergi cu niște mișcări mașinale și prelungite, ca și cum au fost căzuți în zgură. Ai nevoie de timp de reflecție și tocmai ți-l faci. Ochelarii tăi sunt impecabil de curați, dar totuși, cu un aer preocupat, îi plimbi meticulos printre degete pentru a câștiga timp în fața interlocutorului tău.
Am să închei această serie de definiții ușor satirice ale naturii umane cu un mic joc de cuvinte, pe care de fapt nu le-am ales întâmplător. Cinci cuvinte sunt suficiente pentru a descrie o realitate simplă și pentru a sublinia rolul pe care-l avem unii în raport cu alții, ca și conștientizarea lui.
Este vorba despre cuvintele : "sunt" (autopercepția directă a fiecărui individ), "ești" (reflexia necesară în social), "suntem" (unitatea, identitatea, recunoașterea în ceilalți), "aici" (elementul de actualizare) și "dacă" (condiția, factorul determinant).
Sunt aici dacă ești.
Ești aici dacă sunt.
Aici sunt. Ești dacă.
Sunt dacă aici ești.
Sunt, ești
Dacă aici
Suntem.
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
2014/12/21
2014/12/06
Trimail 3 : Beschia
Dacă ai fi avut vreodată ocazia să intri în atelierul de tâmplărie al tatălui meu, ce loc sfânt !, puteai găsi printre atâtea și atâtea unelte și scule de prelucrat lemnul, și-o beschie. În general era pusă undeva la vedere, astfel încât, datorită formei și mărimii mai mari în raport cu alte scule, era ușor de văzut, chiar și dintr-o singură privire aruncată încă de la intrare.
După cum mulți dintre voi știți, prin natura ei, o beschie nu poate fi folosită de către o singură persoană. Când lama e ascuțită corespunzător și are mânerele solide, ea funcționează impecabil la tăiatul lemnelor groase și lungi, în general trunchiuri de copaci, cu condiția ca două persoane să se hotărască să muncească împreună, să investească amândouă același efort și interes, în așa fel încât pe tot parcursul muncii să respecte un anume ritm al mișcării într-o parte și-n alta, precum și o înțelegere mutuală din priviri, la fel de importantă.
Instrumentul se îndoaie relativ ușor din cauza lungimii mari în raport cu lama lui subțire. Se agață foarte repede în lemn sau în orice alt material cu care intră în contact, astfel încât te poți ușor accidenta dacă nu ești atent în timp ce-l manevrezi și așa mai departe. Cu toate acestea ești bucuros să ai o beschie. Când n-o folosești, o agăți cu prudență în cuiul cel mai mare bătut în peretele magaziei tale și eventual cu ocazia vizitelor te poți mândri cu ea prietenilor tăi, nerăbdători să te întrebe când ai folosit-o ultima oară.
De ce am ales beschia ca simbol al relației ? Răspunsul este simplu de înțeles, și-l găsim în însăși definiția ei, în chiar natura ei de obiect sensibil la manipulare și deasemenea în modul de funcționare corectă care implică neapărat lucrul temporar în echipă.
Ar fi un pic cam generos din partea noastră să credem că persoanei care a conceput această unealtă de tăiat lemnul i-ar fi trecut prin cap importanța mânuirii ei împreună cu altcineva. Nu vom putea știi cu precizie dacă inventatorul ei chiar a avut în vedere antrenarea în muncă a unei a doua persoane, dându-i astfel un mic rol de motor social familial și microcomunitar, ceea ce știm însă este că ea doar așa funcționează, ca un rezultat al unui mic angajament comun. Pot fi doi membri de familie, doi vecini, doi colegi, doi pădurari, doi meșteri, doi constructori, un localnic și un drumeț, o gazdă și un vizitator, un priceput și-un nepriceput în de-ale lemnului, un tânăr și un bătrân, doi adulți și multe alte combinații posibile.
Lemnul și beschia fac ca aceste legături între oameni să fie naturale, să fie uneori spontane, să fie constructive, să fie benefice și în final să existe, chiar dacă doar pentru câteva momente. Ele prilejuiesc efortul în echipă, statul față în față cu partenerul tău de muncă pentru atingerea unui scop consimțit. Un instrument atât de neînsemnat la prima vedere, aproape neglijabil când îl vedem expus printre alte scule, unele deja în pas cu modernismul, dar care nu-și poate exersa menirea fără implicarea practică a unei persoane aflate în proximitatea ta. În zilele noastre vedem beschia din ce în ce mai rar, ea fiind înlocuită tot mai mult, chiar și-n mediile rurale, cu mașini electrice de tăiat lemnul. Privită în mod separat, ea poate fi considerată un stimulent al întrajutorării în familii și în comunitățile mici. O simplă lamă zimțoasă și un obiectiv comun care poate plasa oamenii în situația să facă cunoștință unii cu alții pe durata muncii și să-și povestească unii altora aventurile, ca-ntre prieteni.
Ca simbolistică, această noțiune o putem regăsi ușor deghizată în înfățișarea nenumăratelor lucruri și situații de viață. Dacă ne gândim mai bine, există multe ocazii ce se pot transforma într-o beschie imaginară. Fiecare om deține cel puțin una, pe care și-a procurat-o cu grijă și așteaptă momentul oportun și persoana de încredere cu care s-o folosească. Suntem, în mod inconștient, în căutarea acestui sprijin, așa cum suntem deopotrivă în căutarea trunchiului de copac care să ne unească, fiind vorba, prin extensiune, de situația dată care cere rezolvare. Sau invers. Suntem căutați la rândul nostru de alte persoane pentru a-i ajuta în problemelor lor, să le numesc, de-o manieră amuzantă, situații lemnoase, asta ca să nu mă îndepărtez de orbita metaforei.
Beschia poate fi orice obiect sau fenomen, atât tangibil cât și invizibil, ca și orice circumstanță de viață în care te afli sau pe care ți-o rezervă viața și care necesită interpelarea unei alte persoane. Este vorba aici, cum bine ați înțeles, despre abordarea unui plan relațional proiectat în imagini prin intermediul acestui concept.
Poate fi o veste primită, un examen, o sarcină de serviciu, un telefon primit sau pe care trebuie să-l dai, o scrisoare, o decizie importantă, o relație de familie, un discurs care te-a mișcat, o ezitare, o misiune de îndeplinit, o amintire despre cineva, un vis, o carte citită, o prietenie, o veste, un orar de respectat, o boală, o bucurie de împărțit, o călătorie de planificat, o stare emoțională, un plan de afaceri. Și este doar o mică parte din ceea ce poate însemna acest instrument mobilizator. În final, este orice lucru sau stare, pentru depășirea căreia ai nevoie de alții.
Poți achiziționa oricând o beschie în atelierul tău fictiv sau, de ce nu, cu lejeritate o poți împrumuta de la alții. Metodele de depășire a greutăților le poți învăța desigur și prin observație de lungă durată a ceea ce se întâmplă în jur.
Un singur lucru însă trebuie să reții și anume că, oricât de urgentă și impresionantă ar fi lucrarea ta și oricât de dibaci ai fi în arta lemnului, ea nu-ți va servi niciodată la mare lucru decât atunci când știi că ai pe cine să te bazezi cu adevărat când va veni momentul s-o folosești.
Ești sigur că la capătul celălalt al beschiei persoana ține mânerul cu simț de răspundere și lucrează cu aceeași pasiune ?
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
După cum mulți dintre voi știți, prin natura ei, o beschie nu poate fi folosită de către o singură persoană. Când lama e ascuțită corespunzător și are mânerele solide, ea funcționează impecabil la tăiatul lemnelor groase și lungi, în general trunchiuri de copaci, cu condiția ca două persoane să se hotărască să muncească împreună, să investească amândouă același efort și interes, în așa fel încât pe tot parcursul muncii să respecte un anume ritm al mișcării într-o parte și-n alta, precum și o înțelegere mutuală din priviri, la fel de importantă.
Instrumentul se îndoaie relativ ușor din cauza lungimii mari în raport cu lama lui subțire. Se agață foarte repede în lemn sau în orice alt material cu care intră în contact, astfel încât te poți ușor accidenta dacă nu ești atent în timp ce-l manevrezi și așa mai departe. Cu toate acestea ești bucuros să ai o beschie. Când n-o folosești, o agăți cu prudență în cuiul cel mai mare bătut în peretele magaziei tale și eventual cu ocazia vizitelor te poți mândri cu ea prietenilor tăi, nerăbdători să te întrebe când ai folosit-o ultima oară.
 |
| Sursa : Wikipedia, Beschie |
Ar fi un pic cam generos din partea noastră să credem că persoanei care a conceput această unealtă de tăiat lemnul i-ar fi trecut prin cap importanța mânuirii ei împreună cu altcineva. Nu vom putea știi cu precizie dacă inventatorul ei chiar a avut în vedere antrenarea în muncă a unei a doua persoane, dându-i astfel un mic rol de motor social familial și microcomunitar, ceea ce știm însă este că ea doar așa funcționează, ca un rezultat al unui mic angajament comun. Pot fi doi membri de familie, doi vecini, doi colegi, doi pădurari, doi meșteri, doi constructori, un localnic și un drumeț, o gazdă și un vizitator, un priceput și-un nepriceput în de-ale lemnului, un tânăr și un bătrân, doi adulți și multe alte combinații posibile.
Lemnul și beschia fac ca aceste legături între oameni să fie naturale, să fie uneori spontane, să fie constructive, să fie benefice și în final să existe, chiar dacă doar pentru câteva momente. Ele prilejuiesc efortul în echipă, statul față în față cu partenerul tău de muncă pentru atingerea unui scop consimțit. Un instrument atât de neînsemnat la prima vedere, aproape neglijabil când îl vedem expus printre alte scule, unele deja în pas cu modernismul, dar care nu-și poate exersa menirea fără implicarea practică a unei persoane aflate în proximitatea ta. În zilele noastre vedem beschia din ce în ce mai rar, ea fiind înlocuită tot mai mult, chiar și-n mediile rurale, cu mașini electrice de tăiat lemnul. Privită în mod separat, ea poate fi considerată un stimulent al întrajutorării în familii și în comunitățile mici. O simplă lamă zimțoasă și un obiectiv comun care poate plasa oamenii în situația să facă cunoștință unii cu alții pe durata muncii și să-și povestească unii altora aventurile, ca-ntre prieteni.
Ca simbolistică, această noțiune o putem regăsi ușor deghizată în înfățișarea nenumăratelor lucruri și situații de viață. Dacă ne gândim mai bine, există multe ocazii ce se pot transforma într-o beschie imaginară. Fiecare om deține cel puțin una, pe care și-a procurat-o cu grijă și așteaptă momentul oportun și persoana de încredere cu care s-o folosească. Suntem, în mod inconștient, în căutarea acestui sprijin, așa cum suntem deopotrivă în căutarea trunchiului de copac care să ne unească, fiind vorba, prin extensiune, de situația dată care cere rezolvare. Sau invers. Suntem căutați la rândul nostru de alte persoane pentru a-i ajuta în problemelor lor, să le numesc, de-o manieră amuzantă, situații lemnoase, asta ca să nu mă îndepărtez de orbita metaforei.
Beschia poate fi orice obiect sau fenomen, atât tangibil cât și invizibil, ca și orice circumstanță de viață în care te afli sau pe care ți-o rezervă viața și care necesită interpelarea unei alte persoane. Este vorba aici, cum bine ați înțeles, despre abordarea unui plan relațional proiectat în imagini prin intermediul acestui concept.
Poate fi o veste primită, un examen, o sarcină de serviciu, un telefon primit sau pe care trebuie să-l dai, o scrisoare, o decizie importantă, o relație de familie, un discurs care te-a mișcat, o ezitare, o misiune de îndeplinit, o amintire despre cineva, un vis, o carte citită, o prietenie, o veste, un orar de respectat, o boală, o bucurie de împărțit, o călătorie de planificat, o stare emoțională, un plan de afaceri. Și este doar o mică parte din ceea ce poate însemna acest instrument mobilizator. În final, este orice lucru sau stare, pentru depășirea căreia ai nevoie de alții.
Poți achiziționa oricând o beschie în atelierul tău fictiv sau, de ce nu, cu lejeritate o poți împrumuta de la alții. Metodele de depășire a greutăților le poți învăța desigur și prin observație de lungă durată a ceea ce se întâmplă în jur.
Un singur lucru însă trebuie să reții și anume că, oricât de urgentă și impresionantă ar fi lucrarea ta și oricât de dibaci ai fi în arta lemnului, ea nu-ți va servi niciodată la mare lucru decât atunci când știi că ai pe cine să te bazezi cu adevărat când va veni momentul s-o folosești.
Ești sigur că la capătul celălalt al beschiei persoana ține mânerul cu simț de răspundere și lucrează cu aceeași pasiune ?
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
2014/12/02
Trimail 2 : Tăcerea este aur. Cuvântul, diamant.
Cine nu a auzit de frumoasa zicală populară "Tăcerea este de aur." ?
Astăzi vă propun să treceți cu puterea minții dincolo de mirajul care învăluie rolul tăcerii, dându-i un statut de soluție valabilă și eficientă aproape în orice situație complicată.
Încă din copilaria noastră ne-am confruntat de atâtea ori cu sensul zicalei. În discuțiile aprinse purtate în familie, în intervențiile și aventurile cu colegii de școală, în încercările de afirmare ale adolescentului din noi prin anturajele de prieteni în diverse ocazii, în comunicarea cu colegii, adesea anevoioasă, la locurile de muncă și în multe alte circumstanțe în care ne-am aflat.
Uneori am putut simți pe pielea noastră puterea salvatoare a tăcerii în situațiile jenante, în situațiile aparent fără scăpare, în situațiile în care orice cuvânt ar fi fost de prisos, prea mult sau inoportun, gândeam noi. Totuși, asta se întâmpla doar uneori.
În limbajul comun întâlnim și alte zicale cu privire la importanța și beneficiile tăcerii, cum ar fi "Dacă tăceai, filozof rămâneai." sau "Orice pasăre pe limba ei piere." sau "Cine tace, bine face." sau "Dacă pui mintea cu prostul, ești mai prost ca el." Apelând repede la ele, am investit gestul tăcerii cu o putere absolută, de care dispunem pentru a rezolva anumite probleme.
Ce-ar fi să privim un pic lucrurile din unghiul opus celui dat de sensul zicalei și să îndrăznim să demistificăm acest fenomen. Să privim tabloul complet de la distanță și să ne imaginăm că de fapt lipsa cuvintelor poate fi și avantajoasă dar și dezavantajoasă pentru ambele părți ale comunicării.
Cum am reacționa să aflăm că orice pasăre pe limba ei de fapt prosperă în loc să piară și tot pe graiul ei melodios reușește să zboare tot mai sus, explorând înaltul cerului ?
Și ce-ar fi dacă lăsăm tăcerea să rămână de aur, căci merită această comparație cu valoarea metalului prețios, în timp ce cuvintele, în raport cu ea, se transformă în nestemate rare, precum diamantele ?
Te-ai gândit vreodată că-i foarte posibil ca în momentul în care nu spui nimic, în mijlocul unei conversații, pentru ceilalți de fapt începi gradual să nu mai contezi, din moment ce nu ai o părere ? Bineînțeles, veți spune, că depinde în mare parte de contextul întreg, unde putem considera că pertinența reacției tale nu se justifică și că în loc să alegi un răspuns incomplet sau prost documentat, e preferabil să taci.
Cum ne-am simți să aflăm la un moment dat că sub masca unei tăceri blânde și binevoitoare afișate în fața noastră se ascunde de fapt o atitudine apatică, sau mai rău, una răzbunătoare, pe care noi o interpretăm eronat și o punem pe seama bunului simț sau pur și simplu pe seama lipsei de replică sau de inspirație ?
Și cum putem știi ce gândește presupusul filozof dacă glasul lui lipsește, dacă gândurile lui nu sunt sonorizate către exterior, dacă nu-i lăsăm șansa să-și exprime ideile, dacă nu asistăm măcar o dată la discursurile lui, înainte să le clasăm de filozofice ?
Vrem sau nu vrem să acceptăm, tăcerea ne expune la prejudecăți lejere. De exemplu, poți fi tentat să crezi că o persoană tăcută este introvertită. Îi place pur și simplu să stea retrasă în universul său interior și acest semnal ne face să-i respectăm alegerea. Dar dacă aceeași persoană se transformă peste noapte într-un vorbitor redutabil și că retragerea în lumea interioară se face doar ocazional și în mod selectiv, în funcție de cine-l ascultă ? Dacă mecanismul ei se inversează în funcție de calitatea audienței ? Dintr-o persoană introvertită observată în preajma unora devine instantaneu una foarte extrovertită în relație cu alții.
Astfel, tăcerea ne face responsabili. Atât cel care-și reprimă cuvintele cât și cel care așteaptă o reacție sunt responsabili de gestul lor. Dacă cumva atitudinea noastră critică și respingătoare determină blocajul persoanei dornice să se exprime prin cuvinte ? La acest gen de responsabilitate comună mă refer.
În ce poate consta rolul cuvintelor asemănate de mine cu niște diamante ? Pot ele întradevăr avea luciul orbitor care eclipsează galbenul pal al aurului ce ambalează tăcerea ? Da.
Și stă în puterea noastră să le alegem pe cele mai potrivite, pe cele care construiesc și nu rănesc. Mă feresc să mă agăț de tot felul de referințe scrise de alții despre puterea cuvintelor în general. Ceea ce mă animă cel mai mult este propria mea interpretare dată unor concepte care gravitează în viața noastră, cât și o eventuală aprofundare a acestora, fapt ce reiese adesea din dezbateri.
Deci, cuvântul bun și bine rostit la momentul potrivit este un ambasador galant aflat în serviciul nostru. Este, în sensul pozitiv, ca o armă albă și tămăduitoare pentru toți cei care au unele dificultăți în expunerea punctelor de vedere.
Cuvântul plecat dintr-un suflet curat și deschis adresat cuiva cu toată dragostea poate șlefui tăcerea făcând-o transparentă. El are calitatea de a face o tăcere să se spulbere și să prindă viață prin reacții. Cuvintele bune animă oamenii, construiesc punți incredibile și pot sparge cele mai rigide și vechi bariere înălțate de-a lungul timpului. În oglindirea lor putem întrezări caracterele noastre și sentimentele pe care le avem de împărțit.
Cuvântul dă o formă vie tăcerii, care se eliberează astfel din vidul său și iese către exterior. Îi dă trup.
Cuvintele sunt diamante. Cu fiecare cuvânt frumos adresat celor de lângă noi și pe care-l primim la rândul nostru de la alții, ne îmbogățim.
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
Astăzi vă propun să treceți cu puterea minții dincolo de mirajul care învăluie rolul tăcerii, dându-i un statut de soluție valabilă și eficientă aproape în orice situație complicată.
Încă din copilaria noastră ne-am confruntat de atâtea ori cu sensul zicalei. În discuțiile aprinse purtate în familie, în intervențiile și aventurile cu colegii de școală, în încercările de afirmare ale adolescentului din noi prin anturajele de prieteni în diverse ocazii, în comunicarea cu colegii, adesea anevoioasă, la locurile de muncă și în multe alte circumstanțe în care ne-am aflat.
Uneori am putut simți pe pielea noastră puterea salvatoare a tăcerii în situațiile jenante, în situațiile aparent fără scăpare, în situațiile în care orice cuvânt ar fi fost de prisos, prea mult sau inoportun, gândeam noi. Totuși, asta se întâmpla doar uneori.
În limbajul comun întâlnim și alte zicale cu privire la importanța și beneficiile tăcerii, cum ar fi "Dacă tăceai, filozof rămâneai." sau "Orice pasăre pe limba ei piere." sau "Cine tace, bine face." sau "Dacă pui mintea cu prostul, ești mai prost ca el." Apelând repede la ele, am investit gestul tăcerii cu o putere absolută, de care dispunem pentru a rezolva anumite probleme.
Ce-ar fi să privim un pic lucrurile din unghiul opus celui dat de sensul zicalei și să îndrăznim să demistificăm acest fenomen. Să privim tabloul complet de la distanță și să ne imaginăm că de fapt lipsa cuvintelor poate fi și avantajoasă dar și dezavantajoasă pentru ambele părți ale comunicării.
Cum am reacționa să aflăm că orice pasăre pe limba ei de fapt prosperă în loc să piară și tot pe graiul ei melodios reușește să zboare tot mai sus, explorând înaltul cerului ?
Și ce-ar fi dacă lăsăm tăcerea să rămână de aur, căci merită această comparație cu valoarea metalului prețios, în timp ce cuvintele, în raport cu ea, se transformă în nestemate rare, precum diamantele ?
Te-ai gândit vreodată că-i foarte posibil ca în momentul în care nu spui nimic, în mijlocul unei conversații, pentru ceilalți de fapt începi gradual să nu mai contezi, din moment ce nu ai o părere ? Bineînțeles, veți spune, că depinde în mare parte de contextul întreg, unde putem considera că pertinența reacției tale nu se justifică și că în loc să alegi un răspuns incomplet sau prost documentat, e preferabil să taci.
Cum ne-am simți să aflăm la un moment dat că sub masca unei tăceri blânde și binevoitoare afișate în fața noastră se ascunde de fapt o atitudine apatică, sau mai rău, una răzbunătoare, pe care noi o interpretăm eronat și o punem pe seama bunului simț sau pur și simplu pe seama lipsei de replică sau de inspirație ?
Și cum putem știi ce gândește presupusul filozof dacă glasul lui lipsește, dacă gândurile lui nu sunt sonorizate către exterior, dacă nu-i lăsăm șansa să-și exprime ideile, dacă nu asistăm măcar o dată la discursurile lui, înainte să le clasăm de filozofice ?
Vrem sau nu vrem să acceptăm, tăcerea ne expune la prejudecăți lejere. De exemplu, poți fi tentat să crezi că o persoană tăcută este introvertită. Îi place pur și simplu să stea retrasă în universul său interior și acest semnal ne face să-i respectăm alegerea. Dar dacă aceeași persoană se transformă peste noapte într-un vorbitor redutabil și că retragerea în lumea interioară se face doar ocazional și în mod selectiv, în funcție de cine-l ascultă ? Dacă mecanismul ei se inversează în funcție de calitatea audienței ? Dintr-o persoană introvertită observată în preajma unora devine instantaneu una foarte extrovertită în relație cu alții.
Astfel, tăcerea ne face responsabili. Atât cel care-și reprimă cuvintele cât și cel care așteaptă o reacție sunt responsabili de gestul lor. Dacă cumva atitudinea noastră critică și respingătoare determină blocajul persoanei dornice să se exprime prin cuvinte ? La acest gen de responsabilitate comună mă refer.
În ce poate consta rolul cuvintelor asemănate de mine cu niște diamante ? Pot ele întradevăr avea luciul orbitor care eclipsează galbenul pal al aurului ce ambalează tăcerea ? Da.
Și stă în puterea noastră să le alegem pe cele mai potrivite, pe cele care construiesc și nu rănesc. Mă feresc să mă agăț de tot felul de referințe scrise de alții despre puterea cuvintelor în general. Ceea ce mă animă cel mai mult este propria mea interpretare dată unor concepte care gravitează în viața noastră, cât și o eventuală aprofundare a acestora, fapt ce reiese adesea din dezbateri.
Deci, cuvântul bun și bine rostit la momentul potrivit este un ambasador galant aflat în serviciul nostru. Este, în sensul pozitiv, ca o armă albă și tămăduitoare pentru toți cei care au unele dificultăți în expunerea punctelor de vedere.
Cuvântul plecat dintr-un suflet curat și deschis adresat cuiva cu toată dragostea poate șlefui tăcerea făcând-o transparentă. El are calitatea de a face o tăcere să se spulbere și să prindă viață prin reacții. Cuvintele bune animă oamenii, construiesc punți incredibile și pot sparge cele mai rigide și vechi bariere înălțate de-a lungul timpului. În oglindirea lor putem întrezări caracterele noastre și sentimentele pe care le avem de împărțit.
Cuvântul dă o formă vie tăcerii, care se eliberează astfel din vidul său și iese către exterior. Îi dă trup.
Cuvintele sunt diamante. Cu fiecare cuvânt frumos adresat celor de lângă noi și pe care-l primim la rândul nostru de la alții, ne îmbogățim.
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
2014/12/01
Trimail 1: Iertarea
Da, și găsesc normal să fie așa, sunt ținta unor valuri spontane de emoții încă din momentul în care am început să redactez prima mea scrisoare din seria Trimail.
Călătoriile mele ideologice până în acest moment, nu foarte multe, investigările personale făcute de-a lungul timpului prin intermediul lecturii diferitelor cărți și publicații, precum și viziunea personalizată asupra tematicii abordate și a impactului acesteia, fac în general ca scrierile să fie însoțite de anumite stări organice ale inițiatorului, sub diferitele ei manifestări. În cazul meu, un mic asalt de emoții pozitive.
Una din experiențele extraordinare pe care le poate conștientiza omul în viața sa este iertarea.
Ne putem cere iertare de la firele de iarbă pentru că le strivim, în timp ce stăm întinși pe spate într-un parc cu fața la soare ?
Ne putem cere iertare de la timp atunci când îl irosim sau atunci când ne poartă prin mistere fascinante pe tot parcursul vieții, fără ca noi să le descifrăm ?
Ne putem cere iertare de la aerul curat pentru că l-am poluat din neglijență prin industrializare sau pentru că nu-l respirăm cu bucurie profundă așa cum îi este menirea ?
Constatăm cu stupoare că suntem înconjurați de foarte multe lucruri frumoase și unele chiar gratuite.
Observăm oare îndeajuns acest lucru ?
Aceste interogații sunt doar câteva piste de lansare în provocarea la care vă invit, aceea de a vă opri din rutina voastră și de a reflecta împreună la ce înseamnă iertarea cu adevărat.
Dacă ar fi să încep cu finalul scrisorii, aș spune fără ezitare că iertarea este un lucru frumos și gratuit.
Viața noastră este invadată de nenumărate și interminabile situații de luptă, mici lupte duse zilnic, puse față în față de fiecare dată cu eforturile noastre de a ieși din impas, pentru a ne apropia astfel de obiectivele personalizate de fiecare în parte. Pentru un strop de bucurie în inimă și un zâmbet adus pe buzele noastre și ale celor dragi, acest angrenaj sofisticat devine în mod inexplicabil floare la ureche. Rutina noastră cea de toate zilele. Chiar dacă nu ne dăm seama la prima vedere, această frământare inconștientă există dincolo de văzul comun și consumă o mare parte din energia noastră vitală.
În tot acest ritm tumultos al vieții de zi cu zi coexistă un dușman înverșunat în viața omului, unul capabil să distrugă totul în jur fără pic de milă, unul care mânjește cu nonșalanță tot ce ai construit de-a lungul anilor.
Acest intrus meschin în armonia noastră interioară se numește resentiment.
Resentimentele sunt cei mai redutabili inamici pe care o persoană îi poate avea. Ele sunt aproape ca o otravă pe care o dată ce ai băut-o începi să te intoxici și boala se propagă apoi și la cei mai slabi din jurul tău care nu pot anticipa pericolul de la distanță. Rana durerii pricinuite de resentiment este invizibilă și nu se vindecă niciodată cu băuturi și unguente pe bază de ranchiună.
Din contra, dacă este alimentată astfel, rana se camuflează pentru un timp sub o piele moale și catifelată, unde puroiază pe dinăuntru. Atunci știi că ești infectat. Și ești infectat și mai grav de microbul ranchiunii când ești conștient că există în casa ta interioară, și-l ascunzi în mod voluntar, și-l hrănești ca într-un ritual secret departe de ceilalți, ca pe o fiară preistorică încuiată în cușca inimii tale.
Resentimentul este un monstru aparent inofensiv și atât de flexibil încât își ia forma și proporțiile pe care i le dai. Gonflabil, încăpățânat și jucăuș. În orice caz nu-ți va fi ușor să-l disciplinezi, nici măcar după propriile tale reguli de viață strigate în gura mare. Cu cât îl îngrijești mai mult, hrănindu-l repetitiv cu gânduri ostile și cu lipsă de acțiune pentru combaterea lui, cu atât el poate lua proporții incomensurabile, iar în consecință viața ta devine tot mai afectată, iar tu, omule sfânt prin natură, din păcate devii din ce în ce mai nedemn de dragoste. Devii un condamnat. Prizonierul tău. Coleg de celulă cu propriul resentiment, dacă vrei. Te aștepta oricum rânjind sadic de nerăbdare !
Interesant este faptul că aceeași energie, pe care o consumăm ocupându-ne de întreținerea acestui animal parazitar și periculos vieții noastre, am putea-o folosi cu ușurință pentru a ne trăi viața frumos, având parte de multă dragoste și iertare. Iată un cuvânt-miracol: iertarea. Ea este licoarea care ne vindecă cu adevărat de ranchiună, de resentiment. Doar iertarea poate izola și anihila monstrul învechit care ne latră pe ascuns și ne jupoaie de vii sufletele curate și predestinate să iubească.
O persoană plină de resentimente merită ea oare admirația noastră ? Dacă da, atunci ce vom face pentru o persoană capabilă să ierte ? Cum vom celebra o persoană care nu cultivă resentimentul ?
Călătoriile mele ideologice până în acest moment, nu foarte multe, investigările personale făcute de-a lungul timpului prin intermediul lecturii diferitelor cărți și publicații, precum și viziunea personalizată asupra tematicii abordate și a impactului acesteia, fac în general ca scrierile să fie însoțite de anumite stări organice ale inițiatorului, sub diferitele ei manifestări. În cazul meu, un mic asalt de emoții pozitive.
Una din experiențele extraordinare pe care le poate conștientiza omul în viața sa este iertarea.
Ne putem cere iertare de la firele de iarbă pentru că le strivim, în timp ce stăm întinși pe spate într-un parc cu fața la soare ?
Ne putem cere iertare de la timp atunci când îl irosim sau atunci când ne poartă prin mistere fascinante pe tot parcursul vieții, fără ca noi să le descifrăm ?
Ne putem cere iertare de la aerul curat pentru că l-am poluat din neglijență prin industrializare sau pentru că nu-l respirăm cu bucurie profundă așa cum îi este menirea ?
Constatăm cu stupoare că suntem înconjurați de foarte multe lucruri frumoase și unele chiar gratuite.
Observăm oare îndeajuns acest lucru ?
Aceste interogații sunt doar câteva piste de lansare în provocarea la care vă invit, aceea de a vă opri din rutina voastră și de a reflecta împreună la ce înseamnă iertarea cu adevărat.
Dacă ar fi să încep cu finalul scrisorii, aș spune fără ezitare că iertarea este un lucru frumos și gratuit.
Viața noastră este invadată de nenumărate și interminabile situații de luptă, mici lupte duse zilnic, puse față în față de fiecare dată cu eforturile noastre de a ieși din impas, pentru a ne apropia astfel de obiectivele personalizate de fiecare în parte. Pentru un strop de bucurie în inimă și un zâmbet adus pe buzele noastre și ale celor dragi, acest angrenaj sofisticat devine în mod inexplicabil floare la ureche. Rutina noastră cea de toate zilele. Chiar dacă nu ne dăm seama la prima vedere, această frământare inconștientă există dincolo de văzul comun și consumă o mare parte din energia noastră vitală.
În tot acest ritm tumultos al vieții de zi cu zi coexistă un dușman înverșunat în viața omului, unul capabil să distrugă totul în jur fără pic de milă, unul care mânjește cu nonșalanță tot ce ai construit de-a lungul anilor.
Acest intrus meschin în armonia noastră interioară se numește resentiment.
Resentimentele sunt cei mai redutabili inamici pe care o persoană îi poate avea. Ele sunt aproape ca o otravă pe care o dată ce ai băut-o începi să te intoxici și boala se propagă apoi și la cei mai slabi din jurul tău care nu pot anticipa pericolul de la distanță. Rana durerii pricinuite de resentiment este invizibilă și nu se vindecă niciodată cu băuturi și unguente pe bază de ranchiună.
Din contra, dacă este alimentată astfel, rana se camuflează pentru un timp sub o piele moale și catifelată, unde puroiază pe dinăuntru. Atunci știi că ești infectat. Și ești infectat și mai grav de microbul ranchiunii când ești conștient că există în casa ta interioară, și-l ascunzi în mod voluntar, și-l hrănești ca într-un ritual secret departe de ceilalți, ca pe o fiară preistorică încuiată în cușca inimii tale.
Resentimentul este un monstru aparent inofensiv și atât de flexibil încât își ia forma și proporțiile pe care i le dai. Gonflabil, încăpățânat și jucăuș. În orice caz nu-ți va fi ușor să-l disciplinezi, nici măcar după propriile tale reguli de viață strigate în gura mare. Cu cât îl îngrijești mai mult, hrănindu-l repetitiv cu gânduri ostile și cu lipsă de acțiune pentru combaterea lui, cu atât el poate lua proporții incomensurabile, iar în consecință viața ta devine tot mai afectată, iar tu, omule sfânt prin natură, din păcate devii din ce în ce mai nedemn de dragoste. Devii un condamnat. Prizonierul tău. Coleg de celulă cu propriul resentiment, dacă vrei. Te aștepta oricum rânjind sadic de nerăbdare !
Interesant este faptul că aceeași energie, pe care o consumăm ocupându-ne de întreținerea acestui animal parazitar și periculos vieții noastre, am putea-o folosi cu ușurință pentru a ne trăi viața frumos, având parte de multă dragoste și iertare. Iată un cuvânt-miracol: iertarea. Ea este licoarea care ne vindecă cu adevărat de ranchiună, de resentiment. Doar iertarea poate izola și anihila monstrul învechit care ne latră pe ascuns și ne jupoaie de vii sufletele curate și predestinate să iubească.
O persoană plină de resentimente merită ea oare admirația noastră ? Dacă da, atunci ce vom face pentru o persoană capabilă să ierte ? Cum vom celebra o persoană care nu cultivă resentimentul ?
Subscribe to:
Posts (Atom)