Coarnele și puterea pozitivului

Cornus mas, Wikipedia

Câți dintre voi recunoașteți acest fruct? În ziua de azi nu este deloc complicat să afli informații despre un lucru anume. E chiar floare la ureche! Dacă ai acces la un computer, te afli deja printre norocoși. Accesezi Wikipedia sau Google și te ții la curent, asta dacă îți stă în caracter să fii un pic autodidact, dar mai ales curios, în primă fază.
Este vorba despre un arbust numit corn, iar fructele lui se numesc coarne.
Bineînțeles că n-are nici un rost să reproduc aici informații despre ceea ce puteți găsi și singuri pe internet, vezi linkul: https://ro.wikipedia.org/wiki/Corn_(arbust).

V-am pregătit mai jos o poezie de metrag mediu, cu ușoară nuanță satirică.
De ce satirică?
Pentru că există cuibărită printre atâtea pasiuni personale, și o înclinație artistică spre abordarea dificultăților cu ochii deschiși mai puțin spre critică ofensivă și mai mult spre dezamorsarea penibilului și tragicului prin intermediul unui stilou pașnic și umoristic. Diminuarea gravității, demistificarea absurdului din diverse situații, sunt tot atâtea abordări pe care le prefer, bazându-mă pe diplomația limbajului, ca un instrument deopotrivă structurat si metaforic și cu accentul întotdeauna orientat spre conținutul mesajului din limbaj și nu pe forma și aparențele lui. Am de gând să folosesc această calitate în slujba binelui, ori de câte ori va fi nevoie și dacă timpul îmi va permite. Este vorba despre capacitatea de a te amuza prin artă (versuri, proză, pictură, etc.), de a face binele să prospere, până acolo încât și plumbul grijilor să plutească lejer, oricât de mult acesta ar vrea să-ți apese umerii în jos.
Arta devine cu atât mai mult împlinită pe cât omul, creatorul și consumatorul ei, reușește să rămână liber și vesel chiar și atunci când are de-a face cu personaje în viața reală, care încearcă să-i discrediteze munca sau calitățile personale, folosind, după măsura imaginației lor, mijloace din cele mai meschine.
Inutil de subliniat legătura evidentă dintre titlul articolului de față și adevăratul sens al noțiunii de coarne, asociate adesea în arta vizuală, din punct de vedere simbolistic, cu înfățișarea răului. Sugestia este subtilă și se referă, în mod categoric dar și principial, la lucrurile pe care alegi să-ți concentrezi atenția când faci alegeri. Repet, simbolistic vorbind, avem tot felul de coarne, unele ne pot duce cu gândul la înfățișarea răului, iar altele la fructele denumite coarne, cu o grămadă de beneficii pentru sănătate.

Astfel de situații în viața omului, în care viteza imaginației poate juca oricând pentru sau împotriva lui, ca o consecință a ceea ce alege să vadă, să înțeleagă și să interpreteze în final, nu fac decât să ne determine și mai mult să ne încredem în discernământ și în puterea lui da și nu, ca mecanismul unei simple alegeri. Pentru că atunci când o persoană reușește să-și fabrice propria stare de bine, fii convins că și ceilalți din jurul său pot beneficia de această energie pozitivă.
Așadar, formula aleasă este câștigătoare pentru toată lumea, oricum ai privi-o. Orice neplăcere în viață poate fi vindecată, atenuată sau ridiculizată prin folosirea artei, depinde de conotația și intensitatea ei. Prin orice manifestare a artei, nu neapărat arta scrisului. Orice suferință poate fi anihilată sau diminuată cu puterea tămăduitoare a comicului, a umorului decent, de bun gust. Sau chiar cu puterea ignoranței, după părerea multora. Legat de utilitatea ignoranței, am o abținere în ceea ce privește consecințele ce pot decurge din teoria că ea ar funcționa în orice circumstanță, mai degrabă o precizare. Și anume că, există pericolul ca, în cazul în care tratezi cu ignoranță un lucru rău intenționat sau un gând malefic, adică ceva distructiv prin însăși esența lui, să ajungi în mod inconștient să încurajezi indirect existența și perpetuarea lui. Astfel devii, în mod inconștient, un fel de complice. Sau un fel de susținător pasiv al unei cauze în care, de fapt, inima ta nu crede. De aceea atitudinea ta fermă va face toată diferența.

Dacă toată lumea ar ignora răul și prostia în oricare din manifestările lor, conform celebrului îndemn popular "nu pune mintea cu prostul, că devii mai prost ca el", acești doi viruși purtători de nociv și penibil în viața omului, nu vor primi niciodată de nicăieri unitatea de măsură a bunului simț, nu vor găsi punctul de reper față de normalitate. Iar răul, cu zorzoanele lui hidoase și insistente, va continua să plutească năuc de colo-colo, până va găsi alte terenuri fragile, pe care să se instaleze cu nonșalanță, ca să le mânjească cu bună știință și viclenie.

Sau n-ați auzit de imagini și texte îngrozitoare care circulă pe rețelele de socializare și ascund în ele mesaje subliminale ? E plină lumea de așa ceva, nu numai că dă pe dinafară, dar n-a dus lipsă niciodată. Mai ales pe internet, care a început să devină, regretabil vorbind, paravanul multor lași. Cei care nu îndrăznesc să te abordeze direct și creștinește, o vor face întotdeauna sub forma unei bravuri aparente, mascată ba sub identități false, pe care, daca ai simțurile fine, le mirosi de la o poștă, ba ambalată în texte, la început siropoase, iar mai apoi, jignitoare. Dar ce este cu adevărat trist este că, adesea, cei ce se pretează la astfel de tactici fac parte chiar din cercul tău de cunoștințe, sau, în cele mai multe cazuri, se dovedesc a fi buni apropiați cu cei ce gravitează deja în zona anturajului tău. Ei urmăresc ageri de la distanță orice fisură de slăbiciune prin care pot intra în atenția ta. Un semn de lașitate sau nu, nu vom ști niciodată. În același timp, nu inventăm roata, aceste fenomene s-au întâmplat dintotdeauna. Doar că internetul zilelor noastre le oferă tuturor multe avantaje de a-și adapta tehnicile de înșelătorie.

Însuşi cuvântul "coarne" din familia omonimelor, adică cuvinte cu acelaşi corp fonetic, dar cu înțeles total diferit, reflectă atât de bine teoria conform căreia naturalețea și frumosul unui lucru se regăsesc în conținutul de substanță și nu în rezonanța sonoră sau aparența exterioară. Claritatea și frumosul sunt legate direct de accentul pus pe ceea ce vrem să credem, pe puterea imaginației. Mintea umană rămâne în continuare un instrument fragil, vulnerabil, de aceea marketingul vizual de azi este atât de des folosit în formarea unor direcții de gust.
Puterea pozitivului ești chiar tu, cititorule. Tu care faci diferența între ceea ce vezi și auzi, și ceea ce trebuie asimilat, folosind filtrul imaginației. Pentru că, orice ar fi, vei rămâne cel mai bun prieten al tău.

Fiecare e liber să-și aleagă singur atitudinea pe care și-o asumă în fața unor informații care te pot duce în eroare. Dacă le crezi imediat cu ochii închiși sau le cercetezi înainte, depinde de tine.
Tu ești propriul deschizător al ușii imaginației tale. Pentru că ești gardianul integrității tale, a ceea ce este unic și dumnezeiesc în ființa ta.


Cornus mas

Pentru cine n-a aflat

Sau nu s-a interesat
De coarnele roșii coapte
Nu te sperii peste noapte
Ci faci un compot gustos
Ce te tine sănătos.

Se vindea la aprozar
Mulți însă n-aveau habar
De coarne când auzeau
Din buze se cam strâmbau
Fructul astfel denumit
Multe guri a mai hrănit.

De-s recoltele bogate
Producători de departe
Vânzătorii ambulanți
De coarne pasionați
Vin și-ți vând produsul lor
La capătul străzilor.

Dulceață, suc și sirop
Sau sub formă de decoct
Poți trata o diaree
Chiar și nasul la nevoie
Coarnele cu mult tanin
Te vindecă de "venin"*.

(*adică afecțiune)

Ora de poezie 4

Iarna

Foaie verde afumaturi
Le servesti cu muraturi
Nu doar iarna, ci mereu
Dar asa e versul meu
Borcane mai mici, mai mari
Ca la oameni gospodari.

Cand pornit-ai dupa ele
Nu uita si de surcele
De-i namet pan` la camara
Zi mersi ca-i ger afara
N-ai factura la curent
Pui borcane pe ciment.

Imbraca-te ca la pol
Poti sa-ti pui in cap si-un tol
Imbraca-te fara gres
Zvarle peste tine-un pres
Imbraca-te pan` la nara
Lasa-ti totusi ochii afara
Sa simti fulgisori de nea
Si pe fruntisoara ta.

Foaie verde busca terci
Ia lanterna pentru beci
Muraturile la cina
Bine, rau, e masa plina
Fasolica cu carnati
Cu un paharel udati.

Ninge, ninge la fereastra
Ce frumoasa-i iarna noastra
Pace-n inimi daca este
Anotimpu-i de poveste.

O dedic cu placere iubitorilor de tot ce-i simplu si frumos.

Cabotini moderni

Omul sapte fete are
Cel putin, asa se pare
Mediocri dar trufasi
La iluzii mari partasi
Deghizati, nefericiti
De Lumina ingroziti.

Fereste-te cat mai poti
De lingusitori netoti
Gesturi calduroase, largi
Ce dispar daca nu-i placi
Te tradeaza pe la spate
Ca pe o necesitate.

Cabotinul cu talent
De laude dependent
Isi va vinde sufletelul
Cand te ia cu frumuselul
Priceput in pacaleala
Folosind orice momeala.

Nu va fi un ignorant
Ci din contra, un savant
Priceput nevoie mare
Si-n materia tradare
Teatrul este viata lui
Ascunderea raului.

E caraghios de fel
Dar nu poti sa razi de el
Mai degraba iti este mila
Te dezgusta cu minciuna
Ti-ar pune si luna-n palma
Facand-o pseudo-arta.

Cabotinii sunt nascuti
Pentru rasul celor multi
Iubitori de kitsch-cultura
Asta este a lor natura
Sa-i aplaudam deschis
Pentru teatrul lor gratis.

Trimail 14 : Noroc că nu învățăm tot

Unele insomnii apar de la te miri ce gânduri simple, răzlețe, unele dulci altele amare, dar nu neapărat apăsătoare.
Somnul pentru refacerea fizică este de preferat să-l ai noaptea, după o zi de muncă în care te-ai străduit să fii mai bun. Starea de veghe activă din timpul zilei, adevărata conștientizare, face uneori cât un somn complet și odihnitor avut în timpul nopții, dacă înțelegi corect că-i vorba de odihna mentală. Există și insomnii de zi, adică acele frământări omenești cotidiene, foarte normale, pe care orice om le duce cu el și încearcă să le explice pe înțelesul lui.

Una din frământări poate fi legată de anumite informații din lecțiile ce ți s-au predat în copilărie, elev fiind în banca școlii ceaușiste. Ce faci, cum reacționezi când descoperi că unele lucruri nu se explică atât de ușor, nu se leagă între ele, asta după ce le pui față în față cu standardele și valorile umane recunoscute peste tot în lume? Ai două variante, amândouă la fel de costisitoare. Te sufleci la mâneci și te apuci să cauți răspunsurile la enigme sau îți pui capul în pumn, așteptând ca cineva să-ți bată insistent în tocul ușii, vrând să-ți vândă explicația ideală, migălos așezată într-un coș împletit, eventual sub formă de pamflete. Și râzând binevoitor, cu colțul buzelor extinse până aproape de ochi, cartea lor din mânecă pe care o joacă impecabil, sperând astfel că o să-ți placă "produsul".
Ar mai fi o a treia variantă. Convingerea. Să fii convins că va fi un moment în viața ta când te cuprinde flama pasiunii pentru explorare a tot ce n-ai înțeles din manualele școlare, ca adult curios, în ritmul tău, fără grabă și fără tiparul ideologic mirosind a cerneală învechită. La urma urmei, singurul tău gest eroic, care te salvează de la spălarea creierului cu detergent comunist, diluat. Un fel de "coup de grâce" în fața unor prejudecăți și temeri nălucitoare, care ți-au fost cultivate, sezon după sezon, pe terenul inimii, fără să fii interogat înainte despre gusturile tale.

Mă surprind într-o dimineață obișnuită, că recit din memoria mea, încă proaspătă, frânturi din balada populară despre meșterul nostru, Manole. Așa cum oamenii mai obișnuiesc să cânte prin baie sau la călcatul rufelor, uite așa și eu, la spălatul dinților, mă trezesc fredonând ceva din baladă. Uneori, știți bine, imaginile amintirilor sunt mult mai puternice și grăitoare în comparație cu cuvintele rostite în final. Cu siguranță că nu-mi aminteam bine versurile, dar ideea generală a baladei cu mesajul ei cu tot, îmi apăruse în minte ca din senin.
Și, ce credeți, nu-i exclus că de la distanță părea ca-n icoanele cu apariția inopinată a unui înger, cu lumina soarelui proiectată în ceafă prin geamul de la baie, ajung în următoarea secundă la concluzia că nu-mi place deloc ce-am învățat. Nu-mi place, pur și simplu. Ce bine că nu-mi amintesc mare lucru din versuri, îmi spun cu ușurare! Noroc că n-am reținut tot. Atât de oribile mi se par, nu neapărat versurile ca atare, ci mesajul întreg din tot tabloul. Am învățat-o degeaba la școală. Nu toată, nici n-aveam cum, că-s prea multe versuri să înveți așa ceva pe de rost, mai ales că nimeni nu se încumeta la niște versuri ce curgeau șiroi ca un potop, fără măcar să fie puse în strofe. Mă rog, detaliul cu strofele este irelevant. Dar știam suficiente versuri din baladă, noroc că erau scurte, încât să impresionez orice cadru didactic care, în general la vremea aceea, cerea elevilor memorarea cu orice preț a poeziilor, atât timp cât erau scrise negru pe alb în manuale.

Erau și ei puși să ceară. Fiecare pretindea ceva de la celălalt, așa era moda. Încă este. Ca apoi, să se laude colegilor prin cancelariile dotate cu ferestre înalte, dar nedeschise, cu așa zisa performanță înregistrată în clasa lui de către școlarul X, minunatul recitator în fața clasei. Iar elevul, bătut tovărășește pe umăr, se alegea cu o notă onorabilă în carnet, semnată de către dascăl în semn de confirmare, cu cotul frumos întins pe catedră, ca să nu creadă vreun părinte că nu-i dată din toată inima și pe merite recunoscute oficial.
Nimeni nu-ți spunea în programele școlare, că învățarea pe de rost a unor versuri n-are absolut nici o legătură cu adevăratul potențial intelectual sau creativ. Sau că în viață nu rămâi deloc cu ceea ce ai învățat, ci mai degrabă cu ceea ce ești pregătit în permanență să descoperi. De exemplu, la 70 de ani nu va conta numărul de referate perfecte pe care le-ai făcut la istorie sau literatură, ci cu totul alte experiențe și lecții mult mai utile, învățate în școala vieții.

Ne întoarcem la Manole. Printr-un calcul analitic, ce ține de diversitatea folclorului și de bunul simț, realizez că dacă încerc să înțeleg mai bine meșterul și felul în care zidea mănăstirile, s-ar putea să înțeleg mai bine mentalitatea populară în general. S-ar putea. Merită încercat. Oricum ar fi, intenția rămâne.
Oricât de mult mi-aș stoarce creierii, eforturile de a înțelege corect sacrificiul brutal și fără rost a unui om nevinovat, văzut de unii ca imperativ necesar în reușita unei construcții, eșuează din orice unghi aș privi. Și unde să mai pui că acea persoană păcălită să intre în zid era chiar mândruța lui Manole, care vine să-l hrănească și să-i aducă apă. O astfel de lecție contravine principiilor etice și religioase cu care ne place să defilăm în gura mare în societatea noastră. Îmi scapă ceva ? Suntem deja un popor trist. De ce este nevoie să ne întristăm și mai mult cultivând astfel de mesaje.
De ce să cultivăm în mintea copilului pe banca școlii necesitatea unui sacrificiu de dragul unui zid de mănăstire. Să fie oare însuși Dumnezeu care cere așa ceva unui meșter pasionat de zidirea unor mănăstiri? Nu poate fi El, pentru că El iubește viața și compasiunea între oameni. Niciodată și pe nicăieri, Creatorul nu ne îndeamnă la așa ceva. Iată o dilemă mare, a noastră, a tuturor. O invitație la reflecție comună. Insomnia națională de zi și de noapte.

Oare de ce ridicăm în slăvi atât de mult balada populară Meșterul Manole, în care o biată femeie, Ana, prin păcălire, este sacrificată și zidită în peretele unei construcții ("Că vrem să glumim / Și să te zidim !"). Mesajul care reiese atât de frapant, să mă scuze orice critic de artă, este inacceptabil de sălbatic și inuman. Desigur, multe balade sau basme pentru copii sunt pline de brutalități și cruzimi, dar totuși, a jertfi o femeie care străbate drum lung să-ți aducă mâncare și care te imploră să-i dai drumul ("Ajungă-ți de șagă / Că nu-i bună, dragă / Zidul rău mă strânge."), nu este deloc același lucru cu a te lupta vitejește pentru a omorî un balaur care te atacă fără milă și suflă foc pe nări, de exemplu. Cum nu seamănă deloc nici cu episoadele din istorie care descriu soarta celor lacomi și perverși care ne invadau țara cu scopul s-o fure, s-o subjuge și s-o umilească, pe timpul lui Țepeș, de exemplu.

Visez cu ochii deschiși la ziua în care vom realiza cu toții că, orice detaliu pe care îl învață copilul la școală influențează formarea caracterului său, mai devreme sau mai târziu. 
De ce este important pentru un sistem de învățământ ca un copil sau un adolescent să învețe la școală, că un zid poate fi finalizat cu bine doar dacă o femeie este înăbușită acolo ? Nu cunosc școli în alte țări care să predea așa ceva. 
Este doar o părere și o simplă curiozitate personală.
Sau măcar să ne uităm mai bine la ce se întâmplă în ograda noastră națională înainte să ne holbăm indignați la alte culturi.

Noroc că, noi oamenii, nu învățăm tot pe de rost !


Claudia Sescu

P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.

Ora de poezie 3

 Într-o zi

 

Într-o zi m-am măsurat cu iarba

și atât de mult mi-am întins brațele

că nu găseam supleţea ierbii

deasupra păsări ciripeau în soare

era desigur o înscenare.

Am alergat desculță prin iarbă

până la locul acela departe

în lunca presărată cu cuibare,

unde coasa se odihnea la amiază

şi toată adierea ierbii

m-a învăluit seducătoare

ca o nepăsare.

 

 

Realităţi fără copertă

 

Uneori îmi interoghez imaginaţia

ca pe un copil ștrengar, zglobiu

căci are mereu ceva să-mi spună.

Cum întrebările au rost lângă răspunsuri

 beau apă și devin subit ochi și urechi.

Încălţămintea ţi-e strâmtă

 mult prea strâmtă

pentru tălpile tale curioase, hoinare 

pantofi personificaţi de hidoși

ce mă poartă ca pe un hamal

prin terenuri arabile irigate la timp.

Ca la un semn de nimeni ştiut

halatul impecabil de inginer agronom

ieşit la cântăritul vitaminei

înainte de ziua culesului

îmi vine perfect în oglindă.

Nuci, meri

vișini, peri

pruni sau gutui

rămân înșirați pe traseul călătoriei

prin împărăția naturii

ca o sârmă ghimpată ieșită din trandafiri

încercuind locul cu o lumină orbitoare.

Încă o sorbitură de apă,

căci unor întrebări puse

trebuie să le asculţi răspunsul.

 

Cizmarul şi-a pregătit uneltele

în acea lumină orbitoare

şi fredonează cu ciocanul

ritmul de step al paşilor tăi

traversând livezi dansând

coșurile s-au umplut de roade.

Din becul camerei în care eram

nu mai cădea lumina,

ci frunze răvăşite şi palide

semn că vara s-a împrietenit cu toamna.

Știu că toate fructele se coc

doar în clima inimii tale

şi zarva arată ca muşuroiul la venirea ploii

pomii fructiferi desfac în carne sârma ghimpată

și ghimpii explodează-n sâmburi.

 

Uneori de dincolo de tălpi

se aud migrând colonii de sâmburi.

 

 

Trimail 13 : La tobogan

A venit vara, cu căldura și lumina ei. O bucurie !
În sfârșit, s-a terminat cu căciula și fularul luate în grabă la ieșirea din casă și cu hainele grele, mutate de colo-colo, ba pe umerii noștri, ba pe cuierele pline din holuri. Soarele și-a redeschis generos prăvălia oferindu-ne ca-n fiecare vară o gratuitate absolută la mai multă vitamina D, doar pentru clienții iubitori de natură care ies pe afară să-l viziteze. Totul s-a îmbrăcat în mai multă culoare, iar ciripitul păsărelelor din concertele de dimineață ne dezmiardă urechile așa de dulce, încât le dezlipim mai repede de perne. Într-un cuvânt, viață !

În zilele călduroase toată lumea se simte atrasă de un tobogan de apă. Poate fi cel improvizat în spatele casei tale sau, dacă nu, cel din parcul de distracție aflat în apropiere de zona ta.
"Oare cum arăt, oare am mai slăbit de vara trecută încoace", încep perfecționiștii să-și inspecteze în detalii conștiința, măcar cu această ocazie, își zic în gândul lor. Totuși, indiferent de rezultatul acestei evaluări nemiloase, atunci când vrem să ne expunem în public, în cazul scăldatului, copilul zburdalnic din noi se răzvrătește și vrea cu tot înadinsul să se scalde. Ne atrage ca un magnet. Cum arată corpul nostru și cum ne simțim în pielea noastră, trece pe locul doi. Dacă te asculți cu adevărat. Urmărește-ți cu atenție impulsurile primare și vei descoperi că ele îți povestesc pe limba ta, cât se poate de clar, despre casa nevoilor tale, și le înțelegi mai bine cu condiția să ții cont de ele și să le accepți.

Dacă avem ocazia să dăm o fugă la mare, și mai bine. Ce norocoși am fi ! Bineînțeles că acolo, pe plaja mării, în puzderia de oameni ai șanse mai mari să te pierzi fără urmă cât ai zice pește, exact ca un anonim. Să te simți mai puțin expus. De fapt, ești la fel de expus oriunde te-ai afla, doar că percepția socială se schimbă. Depinde, normal, de gusturile fiecăruia. Unii preferă zone mai retrase, mai liniștite, iar alții stațiuni mai aglomerate, ca să nu mai pomenesc de diversitatea serviciilor incluse în pachetul de vacanță, în funcție de buzunarul și pretențiile fiecăruia.

Ești mai criticat în general de acei oameni care te cunosc, pentru că ei găsesc mai repede elementele cu care să te abordeze. Pe când cei străini sau cunoștințele recente pe care ți le faci, n-au nici un interes să te critice, cel puțin nu cu aceeași înverșunare. În primul rând, aceștia din urmă, nu te cunosc la fel, n-au detalii despre viața ta pe care să le folosească cu răutate și deliberat în dezinteresul tău, și așa mai departe. De aceea trăim cu impresia că, fiind expuși într-un public necunoscut, suntem mai puțin afectați de aparențele noastre în fața lui, de imaginea lăsată, atât din punct de vedere fizic, cât mai ales ideologic. Înfățișare, suplețe, corpolență, vestimentație și tot ce ține de limbajul gestual (partea vizibilă) versus felul în care gândim și energiile pe care le propagăm în jurul nostru (partea invizibilă). Falsa protecție și integritate pe care ți-o imaginezi se alimentează perpetuu din convingerea că oamenii respectivi nu te cunosc, deci n-au motive suficiente să te critice. Prin extensiune de înțeles, te acceptă așa cum ești, până la proba contrarie, căci cu trecerea timpului, lucrurile evoluează. Atenție, să nu uităm că oamenii sunt liberi să aibă păreri.

Pe undeva există o realitate tristă în această mică ecuație socială creată în jurul relației de interdependență om-macrosocial. Mai explicit, să fii criticat mai mult și mai dur de cei care te cunosc (sau pretind că te cunosc) și mult mai puțin sau poate chiar deloc de către cei care nu știu prea multe despre tine. Cunoașterea informațiilor despre tine poate să-i țină la distanță pe ceilalți sau să-i apropie. Concluzia acestei mici analize se întoarce la utilitatea reală a unei informații, la interogația legată de rolul cunoașterii și beneficiile ei în general, care, ne place sau nu, pot constitui în mod paradoxal, factori de regres. Am zis bine, regres. Felul în care o informație circulă, reprezentând fidel o realitate, ne poate dezavantaja mai mult decât credem. Pierd atât cei care se lansează în teorii fără să cunoască îndeajuns ipotezele, cât și cei cărora li se adresează teoriile sau concluziile trase. Prejudecata născută și dezvoltată din frici nejustificate, critica distructivă lansată la întâmplare, premisele iluzorii și/sau subiective înlesnesc avansarea într-o direcție și pregătesc terenul propice pentru un eventual declin. Resimțit la urma urmei de ambele tabere.
Din păcate, tendința observată în societate este să respingi sau să ataci ceea ce nu este pe înțelesul tău, decât să faci eforturi personale, chiar dacă de durată, ca să înțelegi situația mult mai bine.
Dar să revenim la tobogan.
În sfârșit, se pare că în zonele mai populate există acel ceva, un pic mai convenabil pentru toți cei complexați de felul în care arată. Cu cât mai multă lume, cu atât mai bine ! Realizezi într-un final că nu are nici un rost să-ți faci probleme în legătură cu cele câteva kilograme în plus. Noroc că soarele nu ne judecă, apa nu ne judecă, și mai presus de toate, nici sănătatea noastră n-are nici o legătură cu impresiile pe care le creem în ochii altora. Ceea ce cred alții despre tine, află că, n-ar trebui să fie preocuparea ta, cel puțin nu cea de bază, care să-ți mănânce timpul și eventual să-ți strice cheful aventurii, aruncându-te gradual pe terenul nisipos al îndoielii de sine, ca pe-o minge de joc. Mai bine te-ai opri o clipă din această autoînvinuire caraghioasă și inutilă și ai începe să te bucuri din toată inima de soare și de apă și de tot ce-i în jurul tău, ca un copil în fața unor cadouri surpriză.

La tobogan este ca în viață. Îți iei vânt și sari singur sau te îmbrâncesc alții.
Felul în care îți vine costumul de baie câteodată îți dă bătăi de cap. În special când stima de sine e scăzută. Uneori te consolezi singur că arăți bine în orice, alteori, devine ultima ta grijă.
Ajuns aproape de parcul de distracție, singur, cu prietenii sau cu familia, asta după lungi peripeții pe șosele încolăcite prin sătulețe sau pădurici, și după opriri scurte pentru pepenii și cornetele de înghețată care îți fac cu ochiul de pe marginea drumurilor, te gândești dacă într-adevăr, ești pregătit să sari. Nu ai foarte mult timp la dispoziție să analizezi minuțios toate detaliile unui gest atât de simplu. Vine ca un automatism, la urma urmei. Fulgerător, dintr-o privire-două îți faci o idee despre atmosfera de la fața locului, despre înălțimea și lungimea toboganului, despre coada formată de amatorii însetați de aventură. Tot acest flash îți trece prin minte din mers, poate în timp ce-ți plătești biletele la poarta de intrare, poate în timp ce-ți descarci bagajul din mașină, poate în timp ce ești pe cale să-ți instalezi catrafusele pe un chaise-longue apărut în calea ta, la primii pași făcuți pe bordură. Multe decizii în viață le iei din mers. Nu ai timp mereu să poposești. 

De altfel, multe situații din viața noastră seamănă cu o după-amiază petrecută la toboganul de apă din parcul de distracție. Dacă ești mai fricos din fire și vrei totuși să experimentezi ceva nou, ai la dispoziție câteva momente să te plasezi țanțoș și hotărât în rândul celor care par că stau la coadă. Asigură-te că ești decis, altfel te împing ceilalţi de la spate, neavând timp la îndemână să testezi nici adâncimea apei, nici lungimea toboganului, nici viteza cu care te lansezi. Cu cât ezitarea ta e mai mare, cu atât crește golul din stomac. Calculele tale matematice privitoare la riscuri, la noduri, la curbe, la stropii de apă care sar de peste tot la aterizare și așa mai departe, ar fi bine să le ai deja făcute. Acolo te afli de bunăvoie ca să sari, nu să filozofezi fără rost. Ce-i cu vârtejul ăsta caraghios? De ce e atâta grabă în această aventură ? Știi să înoți, ești pregătit să te scufunzi la aterizare ? Dacă vine unul cu viteză spre tine în timp ce-ți aștepți rândul, ce faci ? Vei învăța pe loc că nu pentru toți oamenii politețea are același înțeles. Cei mai mulți sunt veniți la tobogan să se distreze, să uite de reguli și de tiparele rutinei zilnice. Oricât te-ai mira și ai critica atitudinile lor, așteptând liniștit să-ți vină rândul, vei înțelege într-un final că n-o să le pese niciodată cu adevărat de manierele tale simandicoase.

Zarva și ciondăneala din parcul de distracție te obosesc sau nu-s pe placul tău ? Poate e momentul potrivit să te gândești cât de mult apreciezi un loc liniștit, unde să stai întins cu fața la soare și să faci baloane de săpun. Baloane de săpun. Metafora perfectă pentru ceea ce este lipsit de consistență, pentru ceea ce trece ca fumul, ca o adiere de vânt.
Tu ce alegi, dragă cititorule, să te lansezi curajos alături de ceilalți pe un tobogan sau să faci baloane de săpun retras din mulțime ?

Viața este ca la tobogan. Sari din proprie inițiativă, îi lași pe alții să te împingă sau te retragi ?

Claudia Sescu

P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.

"Râul", 2000

 

Trimail 12 : Panem et circenses

Când m-am hotărât să-mi aștern propriile cugetări pe ceva, (aș fi spus pe hârtie, dar nu este valabil aici, deci, hai să numesc această maculatură imaginară pe care ne-o oferă ecranul, "hârtie invizibilă"), mi-am propus să nu ating, cel puțin nu în profunzime, subiecte politice, economice, religioase și tot ce ține de eveniment sau curent social scăpat de sub controlul individului.
Cu toții putem cădea de acord, poate nu imediat, dar sigur, că lumea e cam sătulă de citit, chiar și pe diagonală, povești de groază și basme adaptate lumii contemporane, pline de personaje sofisticate, unele frumoase și inocente, altele hidoase, rânjind unii altora fără logică și uitându-se repetat în curțile vecinilor ca în propria lor oglindă falsă. Ritualuri deșarte! Ca-ntr-un montaj așa zis artistic și comercial, dar extrem de penibil și menit să-ți atragă atenția cu orice preț. Cu absolut orice preț.

E ca și cum te duci la cea mai apropiată moară, cu gândul senin să-ți faci făină fină, de calitate, și, ajuns acolo, tot verși gospodărește sacii de grâu și de porumb în gura morii, iar ea în loc de făină îți aruncă doar tărâțe mascate. Zgomotul însuși e infernal, și te-apucă și o tuse seacă de durată de la praful și firele de tărâțe. Puteți să vă imaginați acum cam cum mă simt când e vorba să abordez aspecte politice, cu toate nuanțele și subterfugiile ei economice, legislative și așa mai departe. Recunosc că această trăsătură se adaugă în lista preferințelor oricărui cronicar ce se vrea imun la politică.

Am observat cu mare atenție fenomenul, timp de ani de zile. Și sunt convinsă sută la sută că și mulți dintre voi procedați la fel. Doar prin observație atentă și îndelungă înveți extrem de multe lucruri, fie că verbalizezi sau nu. Există o tendință actuală excesivă de a critica felul în care politicienii conduc, felul ostentativ și costisitor în care se desfășoară și sunt afișate ceremoniile în spațiile publice, scandalurile, manifestațiile de orice natură, etc. Panem et circenses, pâine și circ ! Ca pe vremea romanilor cu secole în urmă, dar cu alte nuanțe, bineînțeles adaptate meticulos secolului XXI.
Totuși, la ce bun această risipă de energie? Dacă cumva punctul de greutate trebuie deplasat?

Chiar credeți că lumea în esența ei s-a schimbat atât de mult de atunci și până acum, așa cum suntem în mod automat tentați să credem?
Și nu vorbesc aici despre două pietre frecate cu răbdare între ele care s-au înlocuit cu brichetele pentru a produce același efect, și nici despre alergarea de maraton a unuia dintr-o localitate în alta pentru împărțirea unei vești, înlocuită azi cu modele de telefoane care se întrec în performanță. Din acest punct de vedere, da, indubitabil că lumea s-a schimbat spectaculos de mult și progresele, în special tehnologice, ne-au ușurat viața în multe aspecte, fără nici o urmă de îndoială.
Însă, trebuie s-o spun cu mâna pe inimă, că adevăratul progres, care mi-ar fi dat de o mie de ori mai multă satisfacție veritabilă, este progresul înregistrat de către fiecare om în parte în ceea ce privește scara personală de valori pe care urcă în tot timpul vieții sale. Culminarea verbului "a progresa" în adevăratul sens al cuvântului, atât de des neglijat.

Cu ce ne ajută un televizor 3D cu plasmă, de exemplu, dacă ceea ce ni se servește la știri de dimineață până seară sunt de cele mai multe ori minciuni sau certuri mediatice între oameni însetați de putere. Poți fi avar în legătură cu banii, cum poți foarte bine să fii la fel de avar și peste sufletele oamenilor. Să trăiești cu impresia că te poți servi oricând de prezența și calitățile oamenilor ca de niște bunuri personale dobândite peste noapte, în jurul cărora sau pe spinarea cărora mai bine zis, să-ți construiești un cult al personalității. Cea mai oribilă și josnică fantasmă, în plasa căreia va cădea în cele din urmă cel ce o alimentează.
Sau la ce folosește un telefon cu super aplicații pe el, dacă oamenii-utilizatori se ceartă prin intermediul lui, se mint, se urmăresc, se afișează indecent sau obțin astfel de aparate prin mijloace ilicite, de exemplu. Aceste simple exemple, cu televizorul și cu telefonul sunt doar unele care pot, într-o oarecare măsură, să răstoarne cu susul în jos mitul conform căruia societatea a evoluat.
Ce înseamnă cu adevărat evoluție?
Cineva dintre voi ar contra-argumenta repede spunându-mi că, o societate nu este reprezentată fidel prin ceea ce se derulează la televizor. "Sper să fie așa", din fericire pentru noi, aș continua, punând paie pe foc, alimentând astfel dezbaterea. Aceasta este una din puținele afirmații juste, care ne alină și de care, în mod obiectiv, ne agățăm atunci când vrem să ne explicăm singuri metoda prin care te poți sustrage din capcana și viclenia unui sistem. În reluare, teza ar fi că pulsul și orientarea unei societăți nu este reflectată de mass media.

Pe o scară suficient de solid construită încât să suporte orice tip de greutate ideologică, dar și suficient de bine înfiptă în pământ, te poți și instala nu doar urca, dacă peisajul din fața ochilor te mulțumește.
Progresul tău la nivel de creștere personală, ca și entitate armonioasă și fericită prin însăși natura ei, nu va depinde niciodată radical de mult de ceea ce un sistem încearcă să-ți vândă. Expunerea intenționată a oricărei informații în fața ochilor tăi reprezintă, printr-o extensiune de înțeles, un tip de vânzare. Discret, subliminal, orientat cu pricepere spre nevoile interioare ale individului.

Asta încearcă să facă în general orice canal de televiziune. O știre, o informație oricât de infimă, de cumulată cu altele sau solitară, prin potențialul ei febril de exploatare a gândirii, există și circulă liberă în spațiul public cu scopul de a fi captată. Își caută un teren fertil, eventual o minte umană unde poate să germineze în voie.
O poți capta cu urechea, cu ochiul sau cu orice alt simț, dar nu trebuie neapărat s-o și cumperi. Și când mă refer la cumpărarea, la însușirea, la achiziționarea unei informații sau a unei ideologii, fie ea din orice domeniu și de orice fel, mă refer de fapt la tot procesul de internalizare, la însușirea ei completă în spațiul minții tale, ca și cum îți aparține, ca și cum te recunoști sau te identifici cu acea informație. Diferența este dată de vigilența ta, fermitatea cu care elimini din ceea ce auzi și vezi, partea care-ți dăunează, ceea ce-ți intoxică dezvoltarea interioară. Dacă ești capabil de așa ceva, ești cu siguranță pe drumul adevăratului progres. Procedând astfel, încet-încet vei ajunge să nu te mai simți spectator prins într-o mare arenă de circ, unde se scandează la unison lucruri cu care de fapt nu ești de acord, doar pentru a primi pâinea care ți se aruncă la întâmplare. Vrei să te simți ca o altă pălărie în mulțimea de spectatori sau vrei în inima ta să ieși din vârtejul acestui uragan?
Ritmul unei societăți are o trăsătură asemănătoare cu a unui uragan. Te poate face să plutești, dar să și pierzi multe în același timp, în vârtejul ei amețitor.

Te poți urca confortabil pe o scară cu gândul să evoluezi, sau te poți simți prins în vârtejul unui uragan. Iată două metafore pentru a descrie aceeași societate, scara și uraganul. Care-i diferența între o scară și-un uragan? Scara o poți căra în spate câtă distanță poftești, o poți planta apoi în locul unde vrei tu și urci pe ea când te simți pregătit ca să atingi dorințele tale, visele tale. Ea te ajută în general să apuci un lucru aflat la o anumită înălțime.
Cu uraganul lucrurile stau diametral opus. Atât din punct de vedere simbolistic, cât și din punct de vedere al progresului personal la care lucrezi pe parcursul vieții. Căci despre adevăratul progres, care ar trebui să conteze, vorbeam mai sus. Și despre cum să nu-i lăsăm pe cei care decid despre ce să auzim la televizor și la radio să ne conducă viața și să ne plaseze scara spre obiective decise de ei și la nivelul stabilit de ei.
Deci, într-un uragan ești prins, n-ai de ales. Când vine spre tine, nu te întreabă dacă ești pregătit să călătorești și nici nu-ți dă răgazul să o faci. Nici pomeneală despre ținerea cu dinții de valorile tale, preocupările de mic copil sau jocurile de-a perspectiva, în care intri la vârsta adolescenței. Ești luat pe sus, purtat de curenții lui tumultoși prin locuri unde n-ai fi vrut niciodată să ajungi, iar consecințele nu sunt deloc amuzante. Este distrugător, nemilos, haotic, zgomotos, răvășitor. Vrea să te înghită și nimic mai mult.

Așadar, dragă cititorule, încearcă să nu te lași prins în vârtejul rapid și agresiv al competițiilor la care te îmbie informațiile aflate în jurul tău. Fii mai degrabă omul liber în gândire, care urcă hotărât pe scara evoluției sale. Ești cu mult mai mult decât propria ta societate îți confirmă că ești. Din păcate, ea te vrea un simplu spectator la circul în care oamenii puterii defilează în personaje principale, iar tu te alegi cu garanția că te va hrăni cu pâine.
Ce gust are o astfel de pâine ?


Claudia Sescu

P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.

Ora de poezie 2

Înrudirea cu sfinții

 

Suntem culegătorii pasivi de mere

în tăinute livezi biblice

ce se întind demenţial în sus

ca şi când sfinţii s-ar cocoţa pe ele

din răsărit înspre apus.

Sunt cam puţine două mâini

să poţi atinge totul

sunt cam puţini doar câţiva paşi

să poţi străbate locul.

Ca la şcoală, doi plus doi fac patru.

Și patru gânduri par sfioase

ca să parcurgi exodul.

Mai e nevoie de ceva

poate-un toiag de lemn

poate-un popor aparte

şi-o vreme de răstrişte

un drum arid cu pietre tari

din care apa să ţâşnească

cu stropii cât mai mari.

Puţin ne pare chiar şi-aşa

când dulce obosim

şi ne-odihnim doar la izvorul

la care noi tânjim.

 

Mirarea

 

Până şi îngerii ar fi geloşi

pe toţi strugurii zglobii ai podgoriei noastre

înmiresmaţi şi copţi

încolonaţi ca de salut

de-o parte şi de alta

de câte ori trecem pe-acolo.

Până şi inventatorul extatic

ar fi tulburat să afle

că maşinăria lui asurzitoare

de curăţat cartofi la priză

nu poate nicicum decoji mecanic

sufletul meu de amintirile cele dragi

lăsându-le apoi stivuite

în porumbare înalte şi ghiftuite

ca-ntr-un proces tehnologic modern.

Până şi ochii tăi ar tresări miraţi

ca de o viespe flămândă

roind în faţă gata să se aşeze

când ai simţi în venele spinării

paşii mei cum se-apropie de tine

săltând cadențat ca un zumzet

pe scândurile aliniate fragile

ale mansardei noastre de-odinioară.

Claudia Sescu, mai 2015

Ora de poezie 1

Autobuzul comun

De ce zăbovim miraţi

încurcaţi şi nesiguri

în faţa acestui autobuz imaginar

frânat în faţa noastră ?

Călători îndesaţi

cu geamantanele lor burduşite

încă îşi caută locurile

scotocindu-se întruna de bilete

ca şi cum nu au de gând

să coboare la prima.

Ocupaţi-vă locurile cele din faţă

apoi cele libere

cele primitoare

cele în aşteptare,

iar dacă vreţi să nu lăsaţi

brusc în urmă chipuri dragi,

pe cele de la geamul deja aburit.

Staţi fără grijă !

Trezi-ne-va huruitul monoton

al motorului uriaş ca de cală

şi regretul că lumea de-afară

s-a transformat în puncte şi linii

drepte şi curbate.

"Încotro?", întreabă un pasager buimăcit

nebănuind că mirarea lui

îi micşorează călătoria.

vedere din cartier

Găzduire

Din petalele de flori de cireşi

aliniaţi din seminţe în livezile noastre

buzele mele plămădesc sărutări

albe gingaşe pufoase

ochilor tăi sclipitori.

Ce uimire, cât rost !

Când inima mea gătită

te găzduieşte în taină trubadurule !

Tu care nu ştii

că eşti prizonierul viselor mele

tu care habar n-ai

că dimineţile noastre încep cu acelaşi soare

tu care nu ghiceşti

că aerul pe care-l respiri

e mireasma cireşului din fereastră

tu care nici nu bănuieşti

că straiele tale sunt lumină şi culoare.

Călătorule prăfuit de drumuri şi răscruci

să nu scuturi cumva

şi florile albe de cireş

aşternute între timp pe umerii tăi !

Odihneşte-te în inima mea peste noapte

tu şi caravana ta de sentimente

poposeşte aici trubadurule

şi adapă-ţi cămilele cărăuşe de doruri

la izvorul din faţa casei mele.

 

 

Claudia Sescu, mai 2015

Trimail 11 : Cu tine vorbesc mâine

Îmi amintesc ca ieri de o întâmplare petrecută prin toamna lui 2007.

O bună prietenă de-a mea, cel puțin așa o vedeam cu ochii inimii, îmi spune printre dinți, fără măcar să mă privească țintă în ochi, așa cum faci de obicei cu cineva drag din fața ta, "mda, cu tine vorbesc mâine." Reacția ei a căzut ca un trăsnet devastator pe inima mea, o recunosc fără rezerve, în condițiile în care eu venisem la întâlnire cu inima deschisă, cu dorință fierbinte de a progresa într-un proiect comun. În plus, mă prezentasem la rendez-vous la data stabilită, la locul fixat împreună, și asta în urma invitației lansate de ea. Unul din nenumăratele mele semne de respect față de prietenia și colaborarea noastră era să fiu acolo unde situația o cerea, mereu motivată și plină de idei. Un al doilea trăsnet direct în inimă a fost că, timp de două ore și ceva, a trebuit să-mi aștept rândul pe o bancă lipită de peretele unui culoar rece, fără să beneficiez măcar de un pic de căldură sufletească, nici din partea ei, nici din partea celor din anturajul ei, care își fluturau pe hol mersul lor ostentativ. Cât timp așteptam docilă să fiu primită la întrevedere, mă luase pe neașteptate o ușoară amețeală amestecată cu dezgust. Cum altfel ? Ne cunoșteam de 11 ani. Părerea mea naivă.

Din motive care țin de pozitivism absolut și din simpatie pentru d-l Peale, întrucât mă consider o adeptă a acestui curent, vă mărturisesc cu mâna pe inimă că, descrierea în detalii a acelei scene nu este extrem de importantă în momentul de față. Răscolirea amintirilor neplăcute nu este deloc o atitudine productivă, nici pentru cel care se întoarce acolo, nici pentru ceilalți, din nici un punct de vedere. Amintirile în general trebuie să ne servească de trambuline pentru a sări spre ceva mai bun, ceva mai măreț, mai împăciuitor. Rolul lor principal este acela de a ne șlefui în final caracterele, de a ne face mai buni.
A trăi în trecut sau a repeta aceleași greșeli este ca și cum ai fi propriul tău dușman. Dar omul în esență este făcut să progreseze. Acesta ar trebui să fie singurul motiv al raportării la trecut, și anume, să învățăm din el.
Întâmplarea petrecută atunci, cu mulți ani în urmă, este relevantă pentru această scrisoare din cu totul alt unghi. Am ales-o mai mult pentru a sublinia semnificația și impactul pe care-l crează anumite cuvinte rostite de un prieten (sau o cunoștință) în perioade delicate ale vieții, cel puțin cele pe care le traversezi tu în momentul respectiv.

Expresia "cu tine vorbesc mâine" poate transforma în mod spectaculos o viață. Căci la urma urmei, fiecare este liber să considere și să stabilească ordinea în care anumite lucruri, acțiuni sau gesturi trebuiesc sau nu amânate. Aici intră în joc prioritățile tale și, mai presus de toate, sfințenia cu care ești capabil să le păzești. Cât de mult ești dispus să-l lași pe celălalt să fie gardianul de încredere a ceea ce tu prețuiești în viața de zi cu zi, în termeni de valori, de ideologii, de preocupări ? Cine decide ce este important și urgent pentru tine ? Interogații personale la care doar persoana în cauză va identifica imediat răspunsurile.
Dacă ceea ce este important pentru tine este mai puțin important pentru cel de lângă tine, sau, și mai rău, poate suferi amânări repetate în viziunea celuilalt, atunci cu siguranță ai nevoie de o revizuire a relației pe care o ai cu acea persoană. Cel puțin, se impune o redefinire sau o corijare a noțiunii de respect, care întotdeauna are o dublă valență. Adică tu și restul. Dacă începi analiza lui din direcția corectă, și anume din interior către exterior, ai șanse mai ridicate ca și ceilalți să te privească cu respect, nu-i așa ?
O altă întrebare la fel de răscolitoare îți vine în minte : "Despre care mâine vorbim în fond, ziua ta de mâine sau ziua de mâine a altora ?". Cu siguranță nu le putem descrie niciodată în același mod. Fiecare cu imaginația și planurile lui. Și ce se întâmplă dacă mâine, întorcându-te cu mare entuziasm și dor să-ți revezi cunoștința, scena cu ignorarea se repetă și, la capătul timpului pierdut, te așteaptă nonșalantă cu aceeași replică nocivă.
"Stop !", te îndeamnă până și pietrele din calea ta. Cine își poate permite ca ziua lui de mâine să fie asemănătoare cu cea de azi, de care tocmai nu este mulțumit ?

Imaginează-ți că te duci la dentist cu măseaua umflată și cu dureri persistente de nedescris, iar asistenta sau stomatologul, pe care crezi că-i cunoști bine, te amână fără milă, spunându-ți să vii mâine. Este la fel de dureros și deplorabil să nu fii ascultat atunci când ai nevoie. Diferențe majore de substanță nu există. Doar de fond, de planuri în care se petrec. Prima situație, cea cu măseaua, este fizică, organică, vizibilă, palpabilă, pe când cealaltă situație, în care ești amânat în expunerea punctelor de vedere, este un plan mental, relațional, spiritual, ideologic, invizibil, etc. Dar tot o nevoie este, dacă ne luăm după piramida lui Maslow.

Ziua de mâine ar trebui să fie terenul fertil pentru ceva ce deja ai semănat azi. Cunoaștem și zicala, "nu lăsa pe mâine ce poți face azi." Anumite semnale și indicii pe care le observi în jurul tău, sunt extrem de subtile, dar grăitoare, încât va ține doar de vigilența ta să înțelegi valoarea pe care ceilalți o acordă prezenței tale în preajma lor, precum și opiniilor tale. Deci, ai grijă să nu rămâi blocat în medii care te devalorizează. Există din păcate oameni și contexte în viață care se mulțumesc să te vadă așa cum ești, care n-au nici un interes să evoluezi. Sau poate au, există din fericire și excepții, însă și-l manifestă adesea așa cum știu ei, așa cum se pricep ei mai bine. Totuși, nu după standardele tale.

Când nu asculți un om, care vine spre tine cu sufletul încărcat de dragoste, gata să te iubească necondiționat, este foarte probabil să asiști la o schimbare benefică a acestuia. Eliberarea lui din sclavie. Efectul produs este simplu de înțeles. Rigiditatea, de care dă dovadă omul într-o anume împrejurare, are câteodată calitatea extraordinară de a-l împinge pe celălalt către introspecții miraculoase, spre idei creative și progresiste. 

Mulțumesc din suflet prietenei mele pentru expresia "cu tine vorbesc mâine".


Claudia Sescu

P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.

Trimail 10 : Telefonul fără fir

În societatea noastră, jucăm cu toții "telefonul fără fir".
Da, ai înțeles bine, este vorba despre jocul acela unde îi șoptești ceva în ureche celui de lângă tine și el înțelege, după măsura lui, ceea ce vrea, ceea ce poate și ceea ce reușește în final, în funcție de împrejurări. Că poate nu te-a auzit bine, poate n-a avut de-a face în viața lui cu așa un cuvânt sau așa o semnificație, poate nu a fost atent când îi șopteai în ureche sau pur și simplu n-a fost suficient de tare și clar pronunțat.
O grămadă de motive să te faci foarte ușor neînțeles. Fenomenal. Lucrurile iau o altă turnură, confuză și tristă, atunci când situația de mai sus apare în viața reală, cea din afara jocului și-a distracției. Iarăși, fenomenal.

Este ca atunci când stai la masă și-i ceri celui de lângă tine sarea și ți se dă piperul.
Încearcă să dispari din peisaul anturajului tău pentru un timp și, culmea, chiar cei mai apropiați și aparent loiali prieteni, încep să-ți inventeze scenarii din cele mai spectaculoase. Îți construiesc instantaneu o întreagă poveste din nimic, și asta cu date precise, fapte, locuri și personaje, de care tu personal nici măcar n-ai auzit în viața ta. Au nevoie neapărat de-o explicație pentru ceea ce decizi. Și dacă nu au, inventează repede una. Că doar trebuie să le știe pe toate. Cum poți fi martorul unei schimbări în viața cuiva pentru care n-ai nici o explicație, ar fi ridicol ! Ce-o să zică lumea din jurul tău, ce-o să creadă amicii tăi veniți în vizită ? O să creadă că nu ești informat, că nu știi nimic. Așadar, ai nevoie urgentă de-o strategie și de-o poveste care se leagă, o istorioară care să-i țină curioși și mulțumiți în momentele de tovărășie. E adevărat că ne pricepem să facem din rahat bici și-l facem să și plesnească. Este o nuanță mai specială dată zicalei, dar cam tot pe acolo bate.

Și uite așa m-am trezit subiectul de joacă ales de unii la telefonul fără fir.
Aflu întâmplător zilele trecute, de la o bună prietenă, că mie mi s-a oferit un loc de muncă foarte bun aici în Québec și că de aceea am plecat din țară. Asta se întâmpla cu câțiva ani buni în urmă. Pur și simplu mă minunez singură de norocul meu inventat de alții. Ce bine ar fi fost să fie așa ! Aș fi recuperat foarte mult timp prețios la vremea aceea, ore, zile, luni și chiar ani investiți cu motivație în proiectul meu. Căci anumite decizii în viață nu le poți lua așa peste noapte. Câteodată e mai greu să te convingi singur de ceea ce vrei. Însă o dată ce reușești să te convingi, ceilalți se vor lăsa și ei convinși, cel puțin șansele cresc.
Ca să dizolv mitul potrivit căruia mi s-a dat totul pe tavă, adică am avut o ofertă de muncă irezistibilă, aș vrea să încep cu începutul, dar fără să plictisesc pe nimeni. În fond, ideea articolului nu este să-mi povestesc peripețiile, ci să subliniez faptul că în viață nu este bine să te iei după gura lumii. Ce auzi poate să nu aibă nici o legătură cu desfășurarea adevărată a evenimentelor, cu realitatea în general. Din acest paradox mi-am ales și titlul.

Deci, din timp a trebuit să-mi pregătesc dosarul cu toate argumentele și exigențele cerute pentru obținerea unei vize de rezident permanent, apoi să alerg pe la alianțele franceze din Ploiești și București pentru cursurile de limbă franceză. Nu aveam pretenția să stăpânesc franceza la perfecție într-un timp record, nici n-aveam cum, dar trebuia să fiu capabilă să port o discuție coerentă în cadrul unor interviuri pe care aveam să le țin cu consilierii de la consulatul canadian. Mai aveam în paralel și engleza de ameliorat, studiind singură ba din manuale și CD-uri procurate de pe la sala Dalles sau de pe la biblioteci, ba din filmele pe care le urmăream netitrate, dând uneori secvențele înapoi ca să înțeleg mai bine fraza și contextul. Apoi, să nu uit să număr și cursele făcute până în centrul orașului de câteva ori pe lună, timp de câteva luni bune, ca să-mi verific căsuța poștală de la oficiul central, deschis în vederea corespondenței cu consulatul canadian din Viena, unde îmi depusesem dosarul. Unde să mai pun emoția, suspansul, sufletul la gură pe care le aveam ori de câte ori deschideam plicurile acelea cu vești care te lăsau să speri în continuare și te făceau să revii ca un resort să citești următoarea veste. Între timp, bineînțeles, îți vezi de viață în mod normal.

De la prima scrisoare de răspuns, având o ușoară tentă încurajatoare, ceva de genul, confirmarea de recepție a dosarului și înregistrarea lui, pe care o primisem de la biroul responsabil cu acest tip de viză, a început să pâlpâie o mică flacără de speranță. Mică și vagă de tot. Aproape invizibilă. Căci, de la a ți se răspunde la un moment dat că pot fi șanse ca dosarul tău să treacă, dar este un întreg proces, și până la clipa în care afli în interviu vestea finală, este un alt drum lung și anevoios, pavat cu credință, muncă și perseverență. Și, important de adăugat, acceptarea senină a situației finale, oricare ar fi ea. La urma urmei, să fim serioși, nu trebuie să exagerăm cu ideea că putem obține orice de la viață. Este important să vrem din toată inima un lucru, cu toții cădem de accord în privința aceasta, dar totuși, acest slogan nu este întotdeauna singurul suficient sută la sută ca să și obții acel lucru. Există o mulțime întreagă de alți factori și alte misiuni discrete pe care divinitatea ni le încredințează în viață, cel mai adesea fără să fim întrebați în prealabil sau fără contribuția noastră directă. Cu alte cuvinte, rămânem fragili și vulnerabili în fața unor împrejurări care nu depind nici de mentalul nostru și nici de atitudinea noastră, oricât de pozitivă ar fi ea.

Norocul chior despre care vorbesc oamenii din popor nu este valabil pentru toată lumea.
Cei mai mulți muncesc pe brânci pentru ceea ce alții de la distanță îl numesc sau îl văd ca pe un noroc sau o șansă. Cel puțin în cazul meu cu imigrarea așa a fost. Și bineînțeles în cazul a mii și mii de oameni.

Am povestit în linii foarte mari toate acestea ca să conștientizăm împreună faptul că, multe informații circulă în aer și, din cauză că traversează multe filtre de interpretări și viziuni personale, în funcție de fiecare om, ajung în final să-și piardă nuanțele inițiale și adevărate.
Exact ca în jocul "telefonul fără fir".


Claudia Sescu

P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.


Sursa : descoperă.ro

Trimail 9 : Mâncătorii de cartofi

Celebrul tablou pictat de Vincent van Gogh, "Mâncătorii de cartofi", surprinde admirabil scena în care câțiva țărani adunați în jurul mesei de seară își împart între ei bucuria de a fi împreună și de a mânca cartofi, ca un semn binecuvântat al mulțumirii sufletești după o zi de muncă.

Pentru că artistul a început acest proiect în luna aprilie a anului 1885, deci cam acum 130 de ani, m-am gândit că se cuvine să-i dedic un mic articol. De fapt nu voi vorbi neapărat despre tabloul în sine sau despre peripețiile artistului din timpul vieții, ci voi încerca să-i folosesc mai degrabă simbolistica puternică, să interpretez această metaforă a sărăciei, a simplității, a muncii de jos, a sufletului împăcat și-al unității create în jurul mesei și al roadelor câmpului.

Se spune că tabloul nu a valorat nimic în timpul vieții lui Van Gogh. El a avut o viață năpăstuită, de renegat, de căutător permanent de sens al vieții, de sărac și trubadur în continuă mișcare și explorare. Cu șevaletul în spinare și cu sete de a picta viața în splendoarea ei, obișnuia să cutreiere ținuturile în căutare de rost și de peisaje pe care să le transpună pe pânză, în special pe cele din zonele miniere ale locului său natal. În cartea lui Irving Stone intitulată "Bucuria vieții", pe care v-o recomand din toată inima, autorul povestește frânturile cele mai importante din viața pictorului.


(Sursa : Wikipedia, enciclopedia liberă )

Scena tabloului reușește să mă impresioneze în mod deosebit și mă răscolește profund. Fiind atrasă de artă încă din primii ani ai adolescenței, obișnuiam adesea să caut informații de toate felurile despre anumiți pictori, sculptori, compozitori, scriitori și așa mai departe. Dar în special despre scriitori și pictori. Când ai anumite preocupări, indiferent în ce domeniu, ești tentat să cauți cu sete informații despre domeniul respectiv, să intri mai mult în spirala de interese și nuanțe caracteristice. Este ca o chemare mai mare ca tine. Orice poveste pe care-o descoperi te captează, te fascinează, bineînțeles cu condiția să fie legată strâns de preocuparea ta.

Îmi aduc bine aminte că, atunci când l-am descoperit pe Van Gogh și lucrările lui, printre atâția și atâția alți pictori la fel de celebri, răsfoind cu pasiune într-un fel de magazin artistic, dacă nu mă înșel, împrumutat de la bibliotecă, tabloul țăranilor mâncând cartofi m-a fascinat în mod special.
A fost ca o revelație. Avea ceva sfânt și copleșitor în el, o tentă de umilință acceptată cu demnitate, ceva de mulțumire sufletească a personajelor, exprimată discret la lumina unei lămpi de seară. Solidaritatea între cei adunați în jurul mesei, un bărbat și patru femei, toți cu fețele obosite și aproape monstruoase, este exprimată cu multă simplitate în culori destul de posomorâte.
Un pic mai târziu, descoperisem și romanul despre viața pictorului, care m-a ajutat foarte mult să înțeleg mai bine valoarea întregii sale opere. Când înțelegi contextul în care anumite lucrări au fost create, fără să vrei, simți cum barometrul de apreciere, pe care-l folosești în măsurarea gusturilor tale, se schimbă spectaculos de mult. Te uiți cu alți ochi la tot ceea ce artistul îți servește și, și mai important, cu o inimă transformată.

Acum, plecând de la faimosul tablou, aș vrea să te întreb, dragă cititorule, dacă ți s-a întâmplat vreodată să fii un om sărac dar să te simți bogat ? Cu cât mai des, cu atât mai bine pentru tine, aș zice. Pentru că, vestea bună a articolului de față este că, aceste două stări, sărac versus bogat, sunt iluzorii și extrem de trecătoare. Ele țin în mod exclusiv de felul tău personal de a vedea și a interpreta aceste stări. Cele două sentimente, și anume de a avea, de a deține, de a poseda, în opoziție cu cel de a avea nevoie, de a-ți lipsi ceva, fac parte amândouă din cele mai mari teorii ale relativității, în opinia mea.
Pentru că, întotdeauna va depinde de felul în care apreciezi și una și alta. Dimensiunea pe care o dai emoțiilor tale îți aparține. Cu alte cuvinte, poți mânca cartofi fierți la lumina chioară a unei lămpi într-o baracă, cu cei dragi ție în jurul tău, ca în pictura noastră, și să te simți împlinit. Poți alege să te simți cel mai bogat om din lume, să fii mulțumit sufletește și recunoscător pentru tot ce ai, să crezi mereu cu tărie că ești la locul potrivit, înconjurat de oamenii potriviți. N-ai da pentru nimic în lume să fii altfel decât ești sau în altă parte decât unde ești. Acesta este un mic secret al fericirii pe care nimeni niciodată nu ți-l poate lua !

Cineva spunea că unii oameni sunt atât de săraci că nu au decât bani. Cât adevăr ! Metafora lui Van Gogh, conturată în scena țăranilor frânți de truda zilei și cu haine murdare, ce stau adunați laolaltă să-și împartă "pâinea", este dovada. Una din dovezile izbitoare că omul se poate simți bine și altfel. Căci există în istorie și artă o mulțime imensă de alte exemple de confirmări clare a acestui fapt. Sărăcia și simplitatea oamenilor, indiferent de proveniență socială sau geografică, devin valoroase prin felul în care fiecare dintre noi se străduiește să le vadă, prin felul în care le apreciem atunci când le trăim și depinde de noi să le dăm însemnătatea cuvenită în evoluția noastră. Nu este surprinzător să aflăm că, de cele mai multe ori, aceste valori, desconsiderate de majoritatea societății actuale, ajung să întreacă și chiar să eclipseze bogăția materială și luxul prezent în saloanele de cină ale celor înstăriți.
Aceasta este absurditatea reieșită din tabloul lui Van Gogh, care, prin hidoșenia reflectată în portrete, prin ambianța sărăcăcioasă și sumbră, nu a reușit să atragă nimănui atenția în timpul vieții sale, dar care, după câțiva ani de zile de la stingerea din viață, a ajuns la o valoare inestimabilă. Paradoxul fericirii și faimei dobândite prin sărăcie, umilință și simplitate. Consider că nu pictura în sine este valoroasă, adică pânza, vopseaua și timpul investit, ci ideea măreață din spatele ei care o încarcă cu o mulțime de simboluri. Și să nu uităm că pictorul era un prieten apropiat al țăranilor și al minerilor, el însuși ducând un trai greu, lucru care sporește autenticitatea și reputația lucrării.

"Mâncătorii de cartofi" nu este un tablou obișnuit, ci este cu precădere un mesaj adresat umanității, o veste bună pentru noi toți, un pachet de trăsături și valori omenești deosebit de prețioase, redate cu fidelitate de către artist prin grupul de țărani adunați la masa de seară.

Și cu aceeași ocazie, adică sărbătoarea triumfului vieții și iubirii, aș vrea să adaug un citat aparținând artistului : "Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama că nu e nimic mai artistic decât iubirea."


Claudia Sescu

P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.