Află de la bun început că nu este vorba nici pe departe despre o boală, ci mai degrabă despre un medicament cu dublu efect. Este vorba despre o atitudine latentă care există în noi încă de la naștere. Depinde de fiecare dintre noi ce formă îi va da în final pe tot parcursul vieții. Cuvântul sindrom descrie mai degrabă o predispoziție, o caracteristică a înclinației profund umane de a ajuta, reflex pe care îl avem în fața neputiinței și injustiției observate în jurul nostru, precum și o cale de a (ne) vindeca ajutând acolo unde situația o cere.
Din fericire pentru noi toți este singurul sindrom de care nu trebuie să ne fie teamă, este cea mai fiabilă pârghie pusă în mișcare pentru rezolvarea anumitor probleme sufletești, atât ale noastre, cât și ale celorlalți.
Câteva întrebări introductive în subiect.
V-ați întrebat probabil de-a lungul anilor de ce unii oameni care ajută în viață în momente pertinente și justificate, au tendința s-o facă mereu, chiar și când nu e cazul ?
Sau de ce aceiași oameni așteaptă de la tine recunoștință veșnică pentru lucruri sau gesturi făcute din propria lor inițiativă, în momente care nu necesitau neapărat intervenția lor ?
Sau, în mod absurd, cum se face că există competiție și în munca socială, există încadrări rigide în norme și limitări pe care nu ai cum să le depășești ? În caz contrar suporți anumite consecințe mai puțin plăcute din partea șefilor tăi sau a gestionarilor de proiecte.
De exemplu, a fi iubit și apreciat la scară largă de "beneficiarii" serviciului tău de calitate poate atrage atenția colegilor tăi din cadrul aceleiași organizații și asta în mod nefast pentru tine, ca și angajat loial cauzei. Asta în timp ce lucrăm și suntem în zona caritabilului, a iubirii necondiționate și a întregii propagande care se face în paralel în jurul acestei idei. Interesant, nu ?
Rar îndrăznim să vorbim despre sindromul celui care ajută, despre gestul omului care își tratează propriile răni sufletești implicându-se în permanență în acțiuni caritabile, în microcomunitatea lui sau/și în comunitatea extinsă. Și este și normal, pentru că nu avem nevoie să privim în profunzime la ceea ce stă la baza acestor inițiative de ajutorare a celor aflați în nevoi. Ceea ce ne fascinează la prima vedere în general este rezultatul final, ceea ce rezultă din tot acest efort.
Cel mai adesea acțiunile întreprinse de oamenii care vor să ajute cu orice preț pe cei aflați în necazuri și nevoi generează cu siguranță o serie de beneficii atât pentru persoanele vizate, dar mai cu seamă câștiguri sufletești personale pentru cel care se implică, care se regăsesc, se întorc în detrimentul micului samaritean (sau micuței samaritence), hai să-i spunem efectul bumerang, cum îmi place mie să zic.
A ajuta pe cineva în nevoie nu demonstrează neapărat o dorință înnăscută, un automatism la îndemâna oricui sau o disponibilitate inocentă a persoanei de a se dărui altora, de a munci și de a se investi chiar cu prețul uitării de sine, CI este mai degrabă un mecanism de compensare a propriilor lipsuri, o cale de a te confirma prin intermediul celorlalți, un mijloc de a vindeca răni. Aceste răni sunt adesea iluzorii, personalizate și poate chiar hiperbolizate prin prisma experiențelor pentru care nu ai fost și nu vei fi responsabil. Această caracteristică crește exponențial, experiențe nefaste versus interes pentru caritate. De exemplu, dacă pierzi pe cineva drag sau o persoană dragă ție suferă de-o boală gravă, predispoziția sau tendința spre implicarea în acte de caritate crește.
Există riscul ca oamenii cu acest tip de personalitate centrată pe scopul de a-i ajuta în permanență pe ceilalți, să trăiască fantasmele lor interioare de creatori ai unei lumi mai bune, de salvatori unici ai situațiilor dificile cu care se confruntă cei din jurul lor. Acești oameni au tendința de a crede că ei dețin soluțiile perfecte la problemele altora, că ei cunosc în profunzime atât cauza cât și efectul, de care se agață în mod aproape compulsiv pentru a-ți oferi soluția perfectă.
Cu siguranță că societatea la ora actuală are nevoie de acest tip de devotament cu condiția ca tot efortul depus de samariteanul nostru să fie bine gestionat. Dacă ne angajăm în călătoria carității, să avem grijă să identificăm cu atenție adevăratele nevoi ale celui din fața noastră, în special cele acute, și nu să avem tendința să ne proiectăm propriile lipsuri și frustrări în alții sau să inventăm noi nevoi doar de dragul de a ne simți utili.
Claudia Sescu