Ești om dacă, dimineața când sună ceasul, întinzi mâna într-o direcție oarecare și lovești fără să vrei ceasul pe noptieră, zâmbești în colțul gurii că în sfârșit l-ai găsit și începi să-l bâjbâi delicat până-i găsești butonul ca să-l faci să tacă. Bucură-te de moment, este deocamdată prima ta victorie de la începutul zilei !
Ești om dacă îți pui dimineața cafeaua la fiert în timp ce te gândești să intri repede în baie să-ți faci rutina de igienă. În fanteziile tale de persoană organizată ești încrezător că poți să împuști doi iepuri dintr-o lovitură, doar că, până ieși din baie fluierând un refren demodat, cafeaua ți-a dat în foc sau apa s-a evaporat. Ai adus cu tine în grabă și un pic de apă scursă pe gresia din bucătărie. Astfel iepurii ți s-au înmulțit.
Ești om dacă te dai în fugă cu cremă pe față în timp ce cobori scările blocului sau în liftul plin care o ia spre parter. Dacă nu reușești așa, nu te îngrijora, mai ai o șansă în drum spre parcare sau când te urci la volan, înainte să-ți pui centura. O altă alternativă ar fi stând pe scaun în autobuz, asta dacă apuci confortul unui scaun liber într-un autobuz aglomerat. Ultima încercare ar fi chiar înainte să intri la locul de muncă. Te gândești strategic încă de pe coridor că e neapărat necesar să faci o escală la sala de baie din clădire, chiar dacă ceasul din hol arată fără cinci și încă nu ți-ai consultat agenda pentru ședința programată la fix.
Ești om dacă, atunci când vezi de la distanță că un bătrân traversează strada, ai tendința să te uiți în stânga și-n dreapta după mașini și să devii instantaneu atât de vigilent la circulație ca și cum ai fi tu în situația lui. Dacă este cazul îl ajuți să treacă pe zebră, dacă nu, atenționezi șoferii dintr-o privire fermă, ca o complicitate civică pentru siguranța persoanei neputiincioase.
Ești om dacă, oricât de captivant ar fi filmul artistic în premieră sau documentarul despre piramide pe care-l vizionezi, în momentul în care te sună cineva din familie sau un prieten drag, te ridici ca un resort de pe canapeaua din salon și vorbești la telefon relaxat și cu sufletul împăcat, fără să lași glasului de la capătul firului impresia că ești deranjat. Cel mai fascinant film este însăși viața ta.
Ești om dacă la petrecerile la care ești invitat de către prieteni sau colegi de muncă ți-e jenă să servești ultima prăjitură din tavă sau să pui mâna pe ultimul pahar de băutură. Depășește-ți această inhibiție, căci cineva trebuie să fie persoana care face acest gest atât de natural. Pentru toți cei prezenți la petrecere tu vei fi curajosul și vedeta de ocazie. Chiar crezi că ei nu și-ar fi dorit să facă același lucru ? Ezitarea lor nejustificată face din tine un personaj scrupulos și lipsit de prejudecăți sociale, nu-i așa ?
Ești om dacă ești pregătit să acorzi un minut din viața ta unui locatar care tocmai încearcă să intre în bloc cu brațele pline de bagaje și sacoșe. Chiar dacă nu apucă să-ți zică, tu anticipezi din politețe că are nevoie de cineva să-i țină ușa. La fel vei face bineînțeles și pentru o mamă cu un cărucior sau cu un copil în brațe, ca și pentru cei invalizi sau cu o mobilitate redusă.
Ești om dacă te uiți la televizor și începi să te plictisești de auzit atâta reclamă la produse și servicii pe care nu le-ai folosit niciodată și care n-o să te intereseze probabil toată viața ta. În cele câteva minute de publicitate te bate gândul să faci ceva util prin casă, dar în momentul în care tocmai te-ai decis ce anume, filmul sau știrile se reiau și devii astfel frustrat fără să realizezi că de fapt cineva se joacă cu timpul tău. Oare nu chiar tu ?
Ești om dacă, atunci când te afli în mijlocul unei discuții importante și cineva așteaptă răspunsuri clare din partea ta sau ai de luat decizii cruciale, îți dai ochelarii jos din reflex și-i ștergi cu niște mișcări mașinale și prelungite, ca și cum au fost căzuți în zgură. Ai nevoie de timp de reflecție și tocmai ți-l faci. Ochelarii tăi sunt impecabil de curați, dar totuși, cu un aer preocupat, îi plimbi meticulos printre degete pentru a câștiga timp în fața interlocutorului tău.
Am să închei această serie de definiții ușor satirice ale naturii umane cu un mic joc de cuvinte, pe care de fapt nu le-am ales întâmplător. Cinci cuvinte sunt suficiente pentru a descrie o realitate simplă și pentru a sublinia rolul pe care-l avem unii în raport cu alții, ca și conștientizarea lui.
Este vorba despre cuvintele : "sunt" (autopercepția directă a fiecărui individ), "ești" (reflexia necesară în social), "suntem" (unitatea, identitatea, recunoașterea în ceilalți), "aici" (elementul de actualizare) și "dacă" (condiția, factorul determinant).
Sunt aici dacă ești.
Ești aici dacă sunt.
Aici sunt. Ești dacă.
Sunt dacă aici ești.
Sunt, ești
Dacă aici
Suntem.
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
2014/12/21
2014/12/06
Trimail 3 : Beschia
Dacă ai fi avut vreodată ocazia să intri în atelierul de tâmplărie al tatălui meu, ce loc sfânt !, puteai găsi printre atâtea și atâtea unelte și scule de prelucrat lemnul, și-o beschie. În general era pusă undeva la vedere, astfel încât, datorită formei și mărimii mai mari în raport cu alte scule, era ușor de văzut, chiar și dintr-o singură privire aruncată încă de la intrare.
După cum mulți dintre voi știți, prin natura ei, o beschie nu poate fi folosită de către o singură persoană. Când lama e ascuțită corespunzător și are mânerele solide, ea funcționează impecabil la tăiatul lemnelor groase și lungi, în general trunchiuri de copaci, cu condiția ca două persoane să se hotărască să muncească împreună, să investească amândouă același efort și interes, în așa fel încât pe tot parcursul muncii să respecte un anume ritm al mișcării într-o parte și-n alta, precum și o înțelegere mutuală din priviri, la fel de importantă.
Instrumentul se îndoaie relativ ușor din cauza lungimii mari în raport cu lama lui subțire. Se agață foarte repede în lemn sau în orice alt material cu care intră în contact, astfel încât te poți ușor accidenta dacă nu ești atent în timp ce-l manevrezi și așa mai departe. Cu toate acestea ești bucuros să ai o beschie. Când n-o folosești, o agăți cu prudență în cuiul cel mai mare bătut în peretele magaziei tale și eventual cu ocazia vizitelor te poți mândri cu ea prietenilor tăi, nerăbdători să te întrebe când ai folosit-o ultima oară.
De ce am ales beschia ca simbol al relației ? Răspunsul este simplu de înțeles, și-l găsim în însăși definiția ei, în chiar natura ei de obiect sensibil la manipulare și deasemenea în modul de funcționare corectă care implică neapărat lucrul temporar în echipă.
Ar fi un pic cam generos din partea noastră să credem că persoanei care a conceput această unealtă de tăiat lemnul i-ar fi trecut prin cap importanța mânuirii ei împreună cu altcineva. Nu vom putea știi cu precizie dacă inventatorul ei chiar a avut în vedere antrenarea în muncă a unei a doua persoane, dându-i astfel un mic rol de motor social familial și microcomunitar, ceea ce știm însă este că ea doar așa funcționează, ca un rezultat al unui mic angajament comun. Pot fi doi membri de familie, doi vecini, doi colegi, doi pădurari, doi meșteri, doi constructori, un localnic și un drumeț, o gazdă și un vizitator, un priceput și-un nepriceput în de-ale lemnului, un tânăr și un bătrân, doi adulți și multe alte combinații posibile.
Lemnul și beschia fac ca aceste legături între oameni să fie naturale, să fie uneori spontane, să fie constructive, să fie benefice și în final să existe, chiar dacă doar pentru câteva momente. Ele prilejuiesc efortul în echipă, statul față în față cu partenerul tău de muncă pentru atingerea unui scop consimțit. Un instrument atât de neînsemnat la prima vedere, aproape neglijabil când îl vedem expus printre alte scule, unele deja în pas cu modernismul, dar care nu-și poate exersa menirea fără implicarea practică a unei persoane aflate în proximitatea ta. În zilele noastre vedem beschia din ce în ce mai rar, ea fiind înlocuită tot mai mult, chiar și-n mediile rurale, cu mașini electrice de tăiat lemnul. Privită în mod separat, ea poate fi considerată un stimulent al întrajutorării în familii și în comunitățile mici. O simplă lamă zimțoasă și un obiectiv comun care poate plasa oamenii în situația să facă cunoștință unii cu alții pe durata muncii și să-și povestească unii altora aventurile, ca-ntre prieteni.
Ca simbolistică, această noțiune o putem regăsi ușor deghizată în înfățișarea nenumăratelor lucruri și situații de viață. Dacă ne gândim mai bine, există multe ocazii ce se pot transforma într-o beschie imaginară. Fiecare om deține cel puțin una, pe care și-a procurat-o cu grijă și așteaptă momentul oportun și persoana de încredere cu care s-o folosească. Suntem, în mod inconștient, în căutarea acestui sprijin, așa cum suntem deopotrivă în căutarea trunchiului de copac care să ne unească, fiind vorba, prin extensiune, de situația dată care cere rezolvare. Sau invers. Suntem căutați la rândul nostru de alte persoane pentru a-i ajuta în problemelor lor, să le numesc, de-o manieră amuzantă, situații lemnoase, asta ca să nu mă îndepărtez de orbita metaforei.
Beschia poate fi orice obiect sau fenomen, atât tangibil cât și invizibil, ca și orice circumstanță de viață în care te afli sau pe care ți-o rezervă viața și care necesită interpelarea unei alte persoane. Este vorba aici, cum bine ați înțeles, despre abordarea unui plan relațional proiectat în imagini prin intermediul acestui concept.
Poate fi o veste primită, un examen, o sarcină de serviciu, un telefon primit sau pe care trebuie să-l dai, o scrisoare, o decizie importantă, o relație de familie, un discurs care te-a mișcat, o ezitare, o misiune de îndeplinit, o amintire despre cineva, un vis, o carte citită, o prietenie, o veste, un orar de respectat, o boală, o bucurie de împărțit, o călătorie de planificat, o stare emoțională, un plan de afaceri. Și este doar o mică parte din ceea ce poate însemna acest instrument mobilizator. În final, este orice lucru sau stare, pentru depășirea căreia ai nevoie de alții.
Poți achiziționa oricând o beschie în atelierul tău fictiv sau, de ce nu, cu lejeritate o poți împrumuta de la alții. Metodele de depășire a greutăților le poți învăța desigur și prin observație de lungă durată a ceea ce se întâmplă în jur.
Un singur lucru însă trebuie să reții și anume că, oricât de urgentă și impresionantă ar fi lucrarea ta și oricât de dibaci ai fi în arta lemnului, ea nu-ți va servi niciodată la mare lucru decât atunci când știi că ai pe cine să te bazezi cu adevărat când va veni momentul s-o folosești.
Ești sigur că la capătul celălalt al beschiei persoana ține mânerul cu simț de răspundere și lucrează cu aceeași pasiune ?
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
După cum mulți dintre voi știți, prin natura ei, o beschie nu poate fi folosită de către o singură persoană. Când lama e ascuțită corespunzător și are mânerele solide, ea funcționează impecabil la tăiatul lemnelor groase și lungi, în general trunchiuri de copaci, cu condiția ca două persoane să se hotărască să muncească împreună, să investească amândouă același efort și interes, în așa fel încât pe tot parcursul muncii să respecte un anume ritm al mișcării într-o parte și-n alta, precum și o înțelegere mutuală din priviri, la fel de importantă.
Instrumentul se îndoaie relativ ușor din cauza lungimii mari în raport cu lama lui subțire. Se agață foarte repede în lemn sau în orice alt material cu care intră în contact, astfel încât te poți ușor accidenta dacă nu ești atent în timp ce-l manevrezi și așa mai departe. Cu toate acestea ești bucuros să ai o beschie. Când n-o folosești, o agăți cu prudență în cuiul cel mai mare bătut în peretele magaziei tale și eventual cu ocazia vizitelor te poți mândri cu ea prietenilor tăi, nerăbdători să te întrebe când ai folosit-o ultima oară.
 |
| Sursa : Wikipedia, Beschie |
Ar fi un pic cam generos din partea noastră să credem că persoanei care a conceput această unealtă de tăiat lemnul i-ar fi trecut prin cap importanța mânuirii ei împreună cu altcineva. Nu vom putea știi cu precizie dacă inventatorul ei chiar a avut în vedere antrenarea în muncă a unei a doua persoane, dându-i astfel un mic rol de motor social familial și microcomunitar, ceea ce știm însă este că ea doar așa funcționează, ca un rezultat al unui mic angajament comun. Pot fi doi membri de familie, doi vecini, doi colegi, doi pădurari, doi meșteri, doi constructori, un localnic și un drumeț, o gazdă și un vizitator, un priceput și-un nepriceput în de-ale lemnului, un tânăr și un bătrân, doi adulți și multe alte combinații posibile.
Lemnul și beschia fac ca aceste legături între oameni să fie naturale, să fie uneori spontane, să fie constructive, să fie benefice și în final să existe, chiar dacă doar pentru câteva momente. Ele prilejuiesc efortul în echipă, statul față în față cu partenerul tău de muncă pentru atingerea unui scop consimțit. Un instrument atât de neînsemnat la prima vedere, aproape neglijabil când îl vedem expus printre alte scule, unele deja în pas cu modernismul, dar care nu-și poate exersa menirea fără implicarea practică a unei persoane aflate în proximitatea ta. În zilele noastre vedem beschia din ce în ce mai rar, ea fiind înlocuită tot mai mult, chiar și-n mediile rurale, cu mașini electrice de tăiat lemnul. Privită în mod separat, ea poate fi considerată un stimulent al întrajutorării în familii și în comunitățile mici. O simplă lamă zimțoasă și un obiectiv comun care poate plasa oamenii în situația să facă cunoștință unii cu alții pe durata muncii și să-și povestească unii altora aventurile, ca-ntre prieteni.
Ca simbolistică, această noțiune o putem regăsi ușor deghizată în înfățișarea nenumăratelor lucruri și situații de viață. Dacă ne gândim mai bine, există multe ocazii ce se pot transforma într-o beschie imaginară. Fiecare om deține cel puțin una, pe care și-a procurat-o cu grijă și așteaptă momentul oportun și persoana de încredere cu care s-o folosească. Suntem, în mod inconștient, în căutarea acestui sprijin, așa cum suntem deopotrivă în căutarea trunchiului de copac care să ne unească, fiind vorba, prin extensiune, de situația dată care cere rezolvare. Sau invers. Suntem căutați la rândul nostru de alte persoane pentru a-i ajuta în problemelor lor, să le numesc, de-o manieră amuzantă, situații lemnoase, asta ca să nu mă îndepărtez de orbita metaforei.
Beschia poate fi orice obiect sau fenomen, atât tangibil cât și invizibil, ca și orice circumstanță de viață în care te afli sau pe care ți-o rezervă viața și care necesită interpelarea unei alte persoane. Este vorba aici, cum bine ați înțeles, despre abordarea unui plan relațional proiectat în imagini prin intermediul acestui concept.
Poate fi o veste primită, un examen, o sarcină de serviciu, un telefon primit sau pe care trebuie să-l dai, o scrisoare, o decizie importantă, o relație de familie, un discurs care te-a mișcat, o ezitare, o misiune de îndeplinit, o amintire despre cineva, un vis, o carte citită, o prietenie, o veste, un orar de respectat, o boală, o bucurie de împărțit, o călătorie de planificat, o stare emoțională, un plan de afaceri. Și este doar o mică parte din ceea ce poate însemna acest instrument mobilizator. În final, este orice lucru sau stare, pentru depășirea căreia ai nevoie de alții.
Poți achiziționa oricând o beschie în atelierul tău fictiv sau, de ce nu, cu lejeritate o poți împrumuta de la alții. Metodele de depășire a greutăților le poți învăța desigur și prin observație de lungă durată a ceea ce se întâmplă în jur.
Un singur lucru însă trebuie să reții și anume că, oricât de urgentă și impresionantă ar fi lucrarea ta și oricât de dibaci ai fi în arta lemnului, ea nu-ți va servi niciodată la mare lucru decât atunci când știi că ai pe cine să te bazezi cu adevărat când va veni momentul s-o folosești.
Ești sigur că la capătul celălalt al beschiei persoana ține mânerul cu simț de răspundere și lucrează cu aceeași pasiune ?
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
2014/12/02
Trimail 2 : Tăcerea este aur. Cuvântul, diamant.
Cine nu a auzit de frumoasa zicală populară "Tăcerea este de aur." ?
Astăzi vă propun să treceți cu puterea minții dincolo de mirajul care învăluie rolul tăcerii, dându-i un statut de soluție valabilă și eficientă aproape în orice situație complicată.
Încă din copilaria noastră ne-am confruntat de atâtea ori cu sensul zicalei. În discuțiile aprinse purtate în familie, în intervențiile și aventurile cu colegii de școală, în încercările de afirmare ale adolescentului din noi prin anturajele de prieteni în diverse ocazii, în comunicarea cu colegii, adesea anevoioasă, la locurile de muncă și în multe alte circumstanțe în care ne-am aflat.
Uneori am putut simți pe pielea noastră puterea salvatoare a tăcerii în situațiile jenante, în situațiile aparent fără scăpare, în situațiile în care orice cuvânt ar fi fost de prisos, prea mult sau inoportun, gândeam noi. Totuși, asta se întâmpla doar uneori.
În limbajul comun întâlnim și alte zicale cu privire la importanța și beneficiile tăcerii, cum ar fi "Dacă tăceai, filozof rămâneai." sau "Orice pasăre pe limba ei piere." sau "Cine tace, bine face." sau "Dacă pui mintea cu prostul, ești mai prost ca el." Apelând repede la ele, am investit gestul tăcerii cu o putere absolută, de care dispunem pentru a rezolva anumite probleme.
Ce-ar fi să privim un pic lucrurile din unghiul opus celui dat de sensul zicalei și să îndrăznim să demistificăm acest fenomen. Să privim tabloul complet de la distanță și să ne imaginăm că de fapt lipsa cuvintelor poate fi și avantajoasă dar și dezavantajoasă pentru ambele părți ale comunicării.
Cum am reacționa să aflăm că orice pasăre pe limba ei de fapt prosperă în loc să piară și tot pe graiul ei melodios reușește să zboare tot mai sus, explorând înaltul cerului ?
Și ce-ar fi dacă lăsăm tăcerea să rămână de aur, căci merită această comparație cu valoarea metalului prețios, în timp ce cuvintele, în raport cu ea, se transformă în nestemate rare, precum diamantele ?
Te-ai gândit vreodată că-i foarte posibil ca în momentul în care nu spui nimic, în mijlocul unei conversații, pentru ceilalți de fapt începi gradual să nu mai contezi, din moment ce nu ai o părere ? Bineînțeles, veți spune, că depinde în mare parte de contextul întreg, unde putem considera că pertinența reacției tale nu se justifică și că în loc să alegi un răspuns incomplet sau prost documentat, e preferabil să taci.
Cum ne-am simți să aflăm la un moment dat că sub masca unei tăceri blânde și binevoitoare afișate în fața noastră se ascunde de fapt o atitudine apatică, sau mai rău, una răzbunătoare, pe care noi o interpretăm eronat și o punem pe seama bunului simț sau pur și simplu pe seama lipsei de replică sau de inspirație ?
Și cum putem știi ce gândește presupusul filozof dacă glasul lui lipsește, dacă gândurile lui nu sunt sonorizate către exterior, dacă nu-i lăsăm șansa să-și exprime ideile, dacă nu asistăm măcar o dată la discursurile lui, înainte să le clasăm de filozofice ?
Vrem sau nu vrem să acceptăm, tăcerea ne expune la prejudecăți lejere. De exemplu, poți fi tentat să crezi că o persoană tăcută este introvertită. Îi place pur și simplu să stea retrasă în universul său interior și acest semnal ne face să-i respectăm alegerea. Dar dacă aceeași persoană se transformă peste noapte într-un vorbitor redutabil și că retragerea în lumea interioară se face doar ocazional și în mod selectiv, în funcție de cine-l ascultă ? Dacă mecanismul ei se inversează în funcție de calitatea audienței ? Dintr-o persoană introvertită observată în preajma unora devine instantaneu una foarte extrovertită în relație cu alții.
Astfel, tăcerea ne face responsabili. Atât cel care-și reprimă cuvintele cât și cel care așteaptă o reacție sunt responsabili de gestul lor. Dacă cumva atitudinea noastră critică și respingătoare determină blocajul persoanei dornice să se exprime prin cuvinte ? La acest gen de responsabilitate comună mă refer.
În ce poate consta rolul cuvintelor asemănate de mine cu niște diamante ? Pot ele întradevăr avea luciul orbitor care eclipsează galbenul pal al aurului ce ambalează tăcerea ? Da.
Și stă în puterea noastră să le alegem pe cele mai potrivite, pe cele care construiesc și nu rănesc. Mă feresc să mă agăț de tot felul de referințe scrise de alții despre puterea cuvintelor în general. Ceea ce mă animă cel mai mult este propria mea interpretare dată unor concepte care gravitează în viața noastră, cât și o eventuală aprofundare a acestora, fapt ce reiese adesea din dezbateri.
Deci, cuvântul bun și bine rostit la momentul potrivit este un ambasador galant aflat în serviciul nostru. Este, în sensul pozitiv, ca o armă albă și tămăduitoare pentru toți cei care au unele dificultăți în expunerea punctelor de vedere.
Cuvântul plecat dintr-un suflet curat și deschis adresat cuiva cu toată dragostea poate șlefui tăcerea făcând-o transparentă. El are calitatea de a face o tăcere să se spulbere și să prindă viață prin reacții. Cuvintele bune animă oamenii, construiesc punți incredibile și pot sparge cele mai rigide și vechi bariere înălțate de-a lungul timpului. În oglindirea lor putem întrezări caracterele noastre și sentimentele pe care le avem de împărțit.
Cuvântul dă o formă vie tăcerii, care se eliberează astfel din vidul său și iese către exterior. Îi dă trup.
Cuvintele sunt diamante. Cu fiecare cuvânt frumos adresat celor de lângă noi și pe care-l primim la rândul nostru de la alții, ne îmbogățim.
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
Astăzi vă propun să treceți cu puterea minții dincolo de mirajul care învăluie rolul tăcerii, dându-i un statut de soluție valabilă și eficientă aproape în orice situație complicată.
Încă din copilaria noastră ne-am confruntat de atâtea ori cu sensul zicalei. În discuțiile aprinse purtate în familie, în intervențiile și aventurile cu colegii de școală, în încercările de afirmare ale adolescentului din noi prin anturajele de prieteni în diverse ocazii, în comunicarea cu colegii, adesea anevoioasă, la locurile de muncă și în multe alte circumstanțe în care ne-am aflat.
Uneori am putut simți pe pielea noastră puterea salvatoare a tăcerii în situațiile jenante, în situațiile aparent fără scăpare, în situațiile în care orice cuvânt ar fi fost de prisos, prea mult sau inoportun, gândeam noi. Totuși, asta se întâmpla doar uneori.
În limbajul comun întâlnim și alte zicale cu privire la importanța și beneficiile tăcerii, cum ar fi "Dacă tăceai, filozof rămâneai." sau "Orice pasăre pe limba ei piere." sau "Cine tace, bine face." sau "Dacă pui mintea cu prostul, ești mai prost ca el." Apelând repede la ele, am investit gestul tăcerii cu o putere absolută, de care dispunem pentru a rezolva anumite probleme.
Ce-ar fi să privim un pic lucrurile din unghiul opus celui dat de sensul zicalei și să îndrăznim să demistificăm acest fenomen. Să privim tabloul complet de la distanță și să ne imaginăm că de fapt lipsa cuvintelor poate fi și avantajoasă dar și dezavantajoasă pentru ambele părți ale comunicării.
Cum am reacționa să aflăm că orice pasăre pe limba ei de fapt prosperă în loc să piară și tot pe graiul ei melodios reușește să zboare tot mai sus, explorând înaltul cerului ?
Și ce-ar fi dacă lăsăm tăcerea să rămână de aur, căci merită această comparație cu valoarea metalului prețios, în timp ce cuvintele, în raport cu ea, se transformă în nestemate rare, precum diamantele ?
Te-ai gândit vreodată că-i foarte posibil ca în momentul în care nu spui nimic, în mijlocul unei conversații, pentru ceilalți de fapt începi gradual să nu mai contezi, din moment ce nu ai o părere ? Bineînțeles, veți spune, că depinde în mare parte de contextul întreg, unde putem considera că pertinența reacției tale nu se justifică și că în loc să alegi un răspuns incomplet sau prost documentat, e preferabil să taci.
Cum ne-am simți să aflăm la un moment dat că sub masca unei tăceri blânde și binevoitoare afișate în fața noastră se ascunde de fapt o atitudine apatică, sau mai rău, una răzbunătoare, pe care noi o interpretăm eronat și o punem pe seama bunului simț sau pur și simplu pe seama lipsei de replică sau de inspirație ?
Și cum putem știi ce gândește presupusul filozof dacă glasul lui lipsește, dacă gândurile lui nu sunt sonorizate către exterior, dacă nu-i lăsăm șansa să-și exprime ideile, dacă nu asistăm măcar o dată la discursurile lui, înainte să le clasăm de filozofice ?
Vrem sau nu vrem să acceptăm, tăcerea ne expune la prejudecăți lejere. De exemplu, poți fi tentat să crezi că o persoană tăcută este introvertită. Îi place pur și simplu să stea retrasă în universul său interior și acest semnal ne face să-i respectăm alegerea. Dar dacă aceeași persoană se transformă peste noapte într-un vorbitor redutabil și că retragerea în lumea interioară se face doar ocazional și în mod selectiv, în funcție de cine-l ascultă ? Dacă mecanismul ei se inversează în funcție de calitatea audienței ? Dintr-o persoană introvertită observată în preajma unora devine instantaneu una foarte extrovertită în relație cu alții.
Astfel, tăcerea ne face responsabili. Atât cel care-și reprimă cuvintele cât și cel care așteaptă o reacție sunt responsabili de gestul lor. Dacă cumva atitudinea noastră critică și respingătoare determină blocajul persoanei dornice să se exprime prin cuvinte ? La acest gen de responsabilitate comună mă refer.
În ce poate consta rolul cuvintelor asemănate de mine cu niște diamante ? Pot ele întradevăr avea luciul orbitor care eclipsează galbenul pal al aurului ce ambalează tăcerea ? Da.
Și stă în puterea noastră să le alegem pe cele mai potrivite, pe cele care construiesc și nu rănesc. Mă feresc să mă agăț de tot felul de referințe scrise de alții despre puterea cuvintelor în general. Ceea ce mă animă cel mai mult este propria mea interpretare dată unor concepte care gravitează în viața noastră, cât și o eventuală aprofundare a acestora, fapt ce reiese adesea din dezbateri.
Deci, cuvântul bun și bine rostit la momentul potrivit este un ambasador galant aflat în serviciul nostru. Este, în sensul pozitiv, ca o armă albă și tămăduitoare pentru toți cei care au unele dificultăți în expunerea punctelor de vedere.
Cuvântul plecat dintr-un suflet curat și deschis adresat cuiva cu toată dragostea poate șlefui tăcerea făcând-o transparentă. El are calitatea de a face o tăcere să se spulbere și să prindă viață prin reacții. Cuvintele bune animă oamenii, construiesc punți incredibile și pot sparge cele mai rigide și vechi bariere înălțate de-a lungul timpului. În oglindirea lor putem întrezări caracterele noastre și sentimentele pe care le avem de împărțit.
Cuvântul dă o formă vie tăcerii, care se eliberează astfel din vidul său și iese către exterior. Îi dă trup.
Cuvintele sunt diamante. Cu fiecare cuvânt frumos adresat celor de lângă noi și pe care-l primim la rândul nostru de la alții, ne îmbogățim.
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
2014/12/01
Trimail 1: Iertarea
Da, și găsesc normal să fie așa, sunt ținta unor valuri spontane de emoții încă din momentul în care am început să redactez prima mea scrisoare din seria Trimail.
Călătoriile mele ideologice până în acest moment, nu foarte multe, investigările personale făcute de-a lungul timpului prin intermediul lecturii diferitelor cărți și publicații, precum și viziunea personalizată asupra tematicii abordate și a impactului acesteia, fac în general ca scrierile să fie însoțite de anumite stări organice ale inițiatorului, sub diferitele ei manifestări. În cazul meu, un mic asalt de emoții pozitive.
Una din experiențele extraordinare pe care le poate conștientiza omul în viața sa este iertarea.
Ne putem cere iertare de la firele de iarbă pentru că le strivim, în timp ce stăm întinși pe spate într-un parc cu fața la soare ?
Ne putem cere iertare de la timp atunci când îl irosim sau atunci când ne poartă prin mistere fascinante pe tot parcursul vieții, fără ca noi să le descifrăm ?
Ne putem cere iertare de la aerul curat pentru că l-am poluat din neglijență prin industrializare sau pentru că nu-l respirăm cu bucurie profundă așa cum îi este menirea ?
Constatăm cu stupoare că suntem înconjurați de foarte multe lucruri frumoase și unele chiar gratuite.
Observăm oare îndeajuns acest lucru ?
Aceste interogații sunt doar câteva piste de lansare în provocarea la care vă invit, aceea de a vă opri din rutina voastră și de a reflecta împreună la ce înseamnă iertarea cu adevărat.
Dacă ar fi să încep cu finalul scrisorii, aș spune fără ezitare că iertarea este un lucru frumos și gratuit.
Viața noastră este invadată de nenumărate și interminabile situații de luptă, mici lupte duse zilnic, puse față în față de fiecare dată cu eforturile noastre de a ieși din impas, pentru a ne apropia astfel de obiectivele personalizate de fiecare în parte. Pentru un strop de bucurie în inimă și un zâmbet adus pe buzele noastre și ale celor dragi, acest angrenaj sofisticat devine în mod inexplicabil floare la ureche. Rutina noastră cea de toate zilele. Chiar dacă nu ne dăm seama la prima vedere, această frământare inconștientă există dincolo de văzul comun și consumă o mare parte din energia noastră vitală.
În tot acest ritm tumultos al vieții de zi cu zi coexistă un dușman înverșunat în viața omului, unul capabil să distrugă totul în jur fără pic de milă, unul care mânjește cu nonșalanță tot ce ai construit de-a lungul anilor.
Acest intrus meschin în armonia noastră interioară se numește resentiment.
Resentimentele sunt cei mai redutabili inamici pe care o persoană îi poate avea. Ele sunt aproape ca o otravă pe care o dată ce ai băut-o începi să te intoxici și boala se propagă apoi și la cei mai slabi din jurul tău care nu pot anticipa pericolul de la distanță. Rana durerii pricinuite de resentiment este invizibilă și nu se vindecă niciodată cu băuturi și unguente pe bază de ranchiună.
Din contra, dacă este alimentată astfel, rana se camuflează pentru un timp sub o piele moale și catifelată, unde puroiază pe dinăuntru. Atunci știi că ești infectat. Și ești infectat și mai grav de microbul ranchiunii când ești conștient că există în casa ta interioară, și-l ascunzi în mod voluntar, și-l hrănești ca într-un ritual secret departe de ceilalți, ca pe o fiară preistorică încuiată în cușca inimii tale.
Resentimentul este un monstru aparent inofensiv și atât de flexibil încât își ia forma și proporțiile pe care i le dai. Gonflabil, încăpățânat și jucăuș. În orice caz nu-ți va fi ușor să-l disciplinezi, nici măcar după propriile tale reguli de viață strigate în gura mare. Cu cât îl îngrijești mai mult, hrănindu-l repetitiv cu gânduri ostile și cu lipsă de acțiune pentru combaterea lui, cu atât el poate lua proporții incomensurabile, iar în consecință viața ta devine tot mai afectată, iar tu, omule sfânt prin natură, din păcate devii din ce în ce mai nedemn de dragoste. Devii un condamnat. Prizonierul tău. Coleg de celulă cu propriul resentiment, dacă vrei. Te aștepta oricum rânjind sadic de nerăbdare !
Interesant este faptul că aceeași energie, pe care o consumăm ocupându-ne de întreținerea acestui animal parazitar și periculos vieții noastre, am putea-o folosi cu ușurință pentru a ne trăi viața frumos, având parte de multă dragoste și iertare. Iată un cuvânt-miracol: iertarea. Ea este licoarea care ne vindecă cu adevărat de ranchiună, de resentiment. Doar iertarea poate izola și anihila monstrul învechit care ne latră pe ascuns și ne jupoaie de vii sufletele curate și predestinate să iubească.
O persoană plină de resentimente merită ea oare admirația noastră ? Dacă da, atunci ce vom face pentru o persoană capabilă să ierte ? Cum vom celebra o persoană care nu cultivă resentimentul ?
Călătoriile mele ideologice până în acest moment, nu foarte multe, investigările personale făcute de-a lungul timpului prin intermediul lecturii diferitelor cărți și publicații, precum și viziunea personalizată asupra tematicii abordate și a impactului acesteia, fac în general ca scrierile să fie însoțite de anumite stări organice ale inițiatorului, sub diferitele ei manifestări. În cazul meu, un mic asalt de emoții pozitive.
Una din experiențele extraordinare pe care le poate conștientiza omul în viața sa este iertarea.
Ne putem cere iertare de la firele de iarbă pentru că le strivim, în timp ce stăm întinși pe spate într-un parc cu fața la soare ?
Ne putem cere iertare de la timp atunci când îl irosim sau atunci când ne poartă prin mistere fascinante pe tot parcursul vieții, fără ca noi să le descifrăm ?
Ne putem cere iertare de la aerul curat pentru că l-am poluat din neglijență prin industrializare sau pentru că nu-l respirăm cu bucurie profundă așa cum îi este menirea ?
Constatăm cu stupoare că suntem înconjurați de foarte multe lucruri frumoase și unele chiar gratuite.
Observăm oare îndeajuns acest lucru ?
Aceste interogații sunt doar câteva piste de lansare în provocarea la care vă invit, aceea de a vă opri din rutina voastră și de a reflecta împreună la ce înseamnă iertarea cu adevărat.
Dacă ar fi să încep cu finalul scrisorii, aș spune fără ezitare că iertarea este un lucru frumos și gratuit.
Viața noastră este invadată de nenumărate și interminabile situații de luptă, mici lupte duse zilnic, puse față în față de fiecare dată cu eforturile noastre de a ieși din impas, pentru a ne apropia astfel de obiectivele personalizate de fiecare în parte. Pentru un strop de bucurie în inimă și un zâmbet adus pe buzele noastre și ale celor dragi, acest angrenaj sofisticat devine în mod inexplicabil floare la ureche. Rutina noastră cea de toate zilele. Chiar dacă nu ne dăm seama la prima vedere, această frământare inconștientă există dincolo de văzul comun și consumă o mare parte din energia noastră vitală.
În tot acest ritm tumultos al vieții de zi cu zi coexistă un dușman înverșunat în viața omului, unul capabil să distrugă totul în jur fără pic de milă, unul care mânjește cu nonșalanță tot ce ai construit de-a lungul anilor.
Acest intrus meschin în armonia noastră interioară se numește resentiment.
Resentimentele sunt cei mai redutabili inamici pe care o persoană îi poate avea. Ele sunt aproape ca o otravă pe care o dată ce ai băut-o începi să te intoxici și boala se propagă apoi și la cei mai slabi din jurul tău care nu pot anticipa pericolul de la distanță. Rana durerii pricinuite de resentiment este invizibilă și nu se vindecă niciodată cu băuturi și unguente pe bază de ranchiună.
Din contra, dacă este alimentată astfel, rana se camuflează pentru un timp sub o piele moale și catifelată, unde puroiază pe dinăuntru. Atunci știi că ești infectat. Și ești infectat și mai grav de microbul ranchiunii când ești conștient că există în casa ta interioară, și-l ascunzi în mod voluntar, și-l hrănești ca într-un ritual secret departe de ceilalți, ca pe o fiară preistorică încuiată în cușca inimii tale.
Resentimentul este un monstru aparent inofensiv și atât de flexibil încât își ia forma și proporțiile pe care i le dai. Gonflabil, încăpățânat și jucăuș. În orice caz nu-ți va fi ușor să-l disciplinezi, nici măcar după propriile tale reguli de viață strigate în gura mare. Cu cât îl îngrijești mai mult, hrănindu-l repetitiv cu gânduri ostile și cu lipsă de acțiune pentru combaterea lui, cu atât el poate lua proporții incomensurabile, iar în consecință viața ta devine tot mai afectată, iar tu, omule sfânt prin natură, din păcate devii din ce în ce mai nedemn de dragoste. Devii un condamnat. Prizonierul tău. Coleg de celulă cu propriul resentiment, dacă vrei. Te aștepta oricum rânjind sadic de nerăbdare !
Interesant este faptul că aceeași energie, pe care o consumăm ocupându-ne de întreținerea acestui animal parazitar și periculos vieții noastre, am putea-o folosi cu ușurință pentru a ne trăi viața frumos, având parte de multă dragoste și iertare. Iată un cuvânt-miracol: iertarea. Ea este licoarea care ne vindecă cu adevărat de ranchiună, de resentiment. Doar iertarea poate izola și anihila monstrul învechit care ne latră pe ascuns și ne jupoaie de vii sufletele curate și predestinate să iubească.
O persoană plină de resentimente merită ea oare admirația noastră ? Dacă da, atunci ce vom face pentru o persoană capabilă să ierte ? Cum vom celebra o persoană care nu cultivă resentimentul ?
2014/11/19
Preambul pentru TRIMAIL
Montréal, 19 noiembrie 2014
Dragă cititorule,
În secunda în care te-ai decis să deschizi și să citești această scrisoare, aș vrea să știi că ești invitat pe neașteptate la propria ta sărbătoare, la un alt fel de petrecere a timpului tău liber, la o oportunitate de a privi viața prin ochii altcuiva sau de a-ți analiza și confrunta propriile idei prin intermediul lecturii pe care ți-o propun.
Este vorba despre seria de scrisori Trimail, pe care m-am gândit s-o pun la dispoziția ta în viitorul apropiat. Scrierile Trimail ajung în atenția ta în general prin corespondență online, având o frecvență nedefinită. Pot apărea o dată pe săptămână sau o dată pe lună sau în fiecare zi. Ele conțin diferite teme alese de mine în mod aleatoriu, considerate de majoritatea oamenilor ca fiind teme de interes comun. Este important de știut că dezbaterile frivole și/sau compulsive, care gravitează în mod sufocant în jurul unei singure idei, vor fi lăsate în grija specialiștilor din domeniul respectiv. Trimail este în mare măsură o platformă de discuții libere și fructuoase și nu o temă de cercetare științifică și nici un teren de joacă pentru trecătorii aparent curioși, dar pregătiți să persifleze.
Temele abordate vor fi vaste și deschise către orice comentariu venit din partea cititorului. Singurul scop al lansării în discuțiile pe marginea unui subiect este acela de a încuraja interacțiunea între cititori, precum și reflecția colectivă pentru binele comun.
La eventualele întrebări pe care le ai, am să încerc să-ți răspund deja, atât cât ține de mine. Iată două dintre ele, probabil cele mai relevante.
- De ce ai nevoie de scrisorile Trimail ?
- Nu știu să-ți spun și nimeni nu va știi. Doar tu singur.
Poate n-ai nevoie, dar merită să arunci o privire din când în când, până într-o zi când vei descoperi că nu ești singurul care gândești aceeași soluție pentru aceeași problemă și vei simți dintr-o dată un fior de încurajare. Sau poate pentru că unele realități cu care te confrunți arată mai dulci și mai abordabile când le (re)găsești oglindite în poveștile și explicațiile date de alții.
- Cum am ajuns să aleg titlul "Trimail" ?
- Acest titlu l-am ales din trei motive bine întemeiate și interdependente între ele.
Primul motiv se referă la simbolistica puternică a numărului trei și la asocierea acestuia cu prefixul "tri-". Iată doar câteva exemple de asocieri: Trinitatea, Sfânta Familie, cei trei magi, cele trei mese importante într-o zi, atenție, valabile și pentru hrănirea spiritului, dimensiunile timpului care se împart în trecut, prezent și viitor, etc. Tot în cadrul acestui argument, să ne amintim și de geometria în spațiu, care ne spune printr-o axiomă că, "trei puncte necoliniare determină un (singur) plan."
Continuarea explicațiilor acestui simbol poate ajunge din urmă numerologia, ceea ce nu se încadrează deloc în zona noastră de interes.
Al doilea argument în alegerea titlului nu este nimic altceva decât intenția mea de a te trimite, de a te invita, de a te delega în universul variat al unor reflecții personale. M-am oprit cu mare grijă și interes la verbul "a trimite" și l-am ales ca pe un vehicul purtător de mesaje, ca pe un verb de dinamism și relaționare. Cele trei litere de la începutul verbului "a trimite" mă duc cu gândul încă o dată la importanța mare pe care o acord împărtășirii acestor mesaje cu cititorii mei, cu toți ceilalți în general, legătura strânsă care se creează prin intermediul acesta. Facem toți parte dintr-un singur plan. Prin această punte invizibilă îți trimit nu doar opiniile și frământările mele față de anumite aspecte ale vieții, puse oarecum într-o perspectivă analitică, dar mai cu seamă îți trimit toată dragostea mea, toată empatia și încrederea pe care o am în puterea ta de discernământ.
Și în sfârșit, al treilea motiv ține mai mult de preferința mea de a alege cuvântul "mail" în locul celui de "scrisoare" sau "corespondență". Este mai degrabă un argument de ordin estetic și sonor, un moft contemporan de a înclina spre anglicisme, dacă vreți, fiind conștientă pe deplin că acest detaliu nu va înmulți cu nimic numărul celor interesați să-mi citească expunerile de idei.
O ultimă precizare suplimentară. Scrisorile Trimail pot deveni în mod inevitabil subiective, asta datorită experiențelor personale de-a lungul anilor. Și mai cu seamă, nu scăpa din vedere faptul că Trimail își propune mai degrabă să te acompanieze în propria ta meditație și nimic mai mult.
Este ca o înghițitură de apă pe care, oprindu-te o clipă din drumul tău, o bei. Asta doar dacă ți-e sete cu adevărat, nu-i așa ?
Deci, explicațiile fiind date în acest preambul, rămâneți cu mine până la următoarele vești.
Claudia Sescu
Post-scriptum :
Vă rog să luați în considerare faptul că formula de adresare către un public masculin este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textelor. Încurajez și sprijin lupta împotriva oricărei forme de discriminare.
Dragă cititorule,
În secunda în care te-ai decis să deschizi și să citești această scrisoare, aș vrea să știi că ești invitat pe neașteptate la propria ta sărbătoare, la un alt fel de petrecere a timpului tău liber, la o oportunitate de a privi viața prin ochii altcuiva sau de a-ți analiza și confrunta propriile idei prin intermediul lecturii pe care ți-o propun.
Este vorba despre seria de scrisori Trimail, pe care m-am gândit s-o pun la dispoziția ta în viitorul apropiat. Scrierile Trimail ajung în atenția ta în general prin corespondență online, având o frecvență nedefinită. Pot apărea o dată pe săptămână sau o dată pe lună sau în fiecare zi. Ele conțin diferite teme alese de mine în mod aleatoriu, considerate de majoritatea oamenilor ca fiind teme de interes comun. Este important de știut că dezbaterile frivole și/sau compulsive, care gravitează în mod sufocant în jurul unei singure idei, vor fi lăsate în grija specialiștilor din domeniul respectiv. Trimail este în mare măsură o platformă de discuții libere și fructuoase și nu o temă de cercetare științifică și nici un teren de joacă pentru trecătorii aparent curioși, dar pregătiți să persifleze.
Temele abordate vor fi vaste și deschise către orice comentariu venit din partea cititorului. Singurul scop al lansării în discuțiile pe marginea unui subiect este acela de a încuraja interacțiunea între cititori, precum și reflecția colectivă pentru binele comun.
La eventualele întrebări pe care le ai, am să încerc să-ți răspund deja, atât cât ține de mine. Iată două dintre ele, probabil cele mai relevante.
- De ce ai nevoie de scrisorile Trimail ?
- Nu știu să-ți spun și nimeni nu va știi. Doar tu singur.
Poate n-ai nevoie, dar merită să arunci o privire din când în când, până într-o zi când vei descoperi că nu ești singurul care gândești aceeași soluție pentru aceeași problemă și vei simți dintr-o dată un fior de încurajare. Sau poate pentru că unele realități cu care te confrunți arată mai dulci și mai abordabile când le (re)găsești oglindite în poveștile și explicațiile date de alții.
- Cum am ajuns să aleg titlul "Trimail" ?
- Acest titlu l-am ales din trei motive bine întemeiate și interdependente între ele.
Primul motiv se referă la simbolistica puternică a numărului trei și la asocierea acestuia cu prefixul "tri-". Iată doar câteva exemple de asocieri: Trinitatea, Sfânta Familie, cei trei magi, cele trei mese importante într-o zi, atenție, valabile și pentru hrănirea spiritului, dimensiunile timpului care se împart în trecut, prezent și viitor, etc. Tot în cadrul acestui argument, să ne amintim și de geometria în spațiu, care ne spune printr-o axiomă că, "trei puncte necoliniare determină un (singur) plan."
Continuarea explicațiilor acestui simbol poate ajunge din urmă numerologia, ceea ce nu se încadrează deloc în zona noastră de interes.
Al doilea argument în alegerea titlului nu este nimic altceva decât intenția mea de a te trimite, de a te invita, de a te delega în universul variat al unor reflecții personale. M-am oprit cu mare grijă și interes la verbul "a trimite" și l-am ales ca pe un vehicul purtător de mesaje, ca pe un verb de dinamism și relaționare. Cele trei litere de la începutul verbului "a trimite" mă duc cu gândul încă o dată la importanța mare pe care o acord împărtășirii acestor mesaje cu cititorii mei, cu toți ceilalți în general, legătura strânsă care se creează prin intermediul acesta. Facem toți parte dintr-un singur plan. Prin această punte invizibilă îți trimit nu doar opiniile și frământările mele față de anumite aspecte ale vieții, puse oarecum într-o perspectivă analitică, dar mai cu seamă îți trimit toată dragostea mea, toată empatia și încrederea pe care o am în puterea ta de discernământ.
Și în sfârșit, al treilea motiv ține mai mult de preferința mea de a alege cuvântul "mail" în locul celui de "scrisoare" sau "corespondență". Este mai degrabă un argument de ordin estetic și sonor, un moft contemporan de a înclina spre anglicisme, dacă vreți, fiind conștientă pe deplin că acest detaliu nu va înmulți cu nimic numărul celor interesați să-mi citească expunerile de idei.
O ultimă precizare suplimentară. Scrisorile Trimail pot deveni în mod inevitabil subiective, asta datorită experiențelor personale de-a lungul anilor. Și mai cu seamă, nu scăpa din vedere faptul că Trimail își propune mai degrabă să te acompanieze în propria ta meditație și nimic mai mult.
Este ca o înghițitură de apă pe care, oprindu-te o clipă din drumul tău, o bei. Asta doar dacă ți-e sete cu adevărat, nu-i așa ?
Deci, explicațiile fiind date în acest preambul, rămâneți cu mine până la următoarele vești.
Claudia Sescu
Post-scriptum :
Vă rog să luați în considerare faptul că formula de adresare către un public masculin este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textelor. Încurajez și sprijin lupta împotriva oricărei forme de discriminare.
 |
| "Căpițe", Claudia Sescu |
2014/11/14
Mărul acru cu coajă tare
Ca după un bună dimineața, dat de un trecător familiar pe neașteptate, mă uit în viteză peste umăr și apoi în jurul meu, la animația din piață. Pentru o sâmbătă dimineața liniștită și odihnitoare, foșneala și agitația aceasta asurzitoare iese un pic din tiparele obișnuinței.
La o primă vedere, tentația de a te apropia de fructele și legumele venite de peste tot și expuse pe tarabe, este aproape irezistibilă, singura piedică rămânând izbirea de prețuri, derizorii pentru cei mai mulți, nejustificate pentru hoți, irealiste pentru grădinarii din competiție, absolut realiste pentru cei aflați doar în vacanțe la bunici, avantajoase pentru cei care visează la o mică afacere și, în sfârșit, considerate prețuri corecte de către creștinul de rând, care se împărtășește evlavios în fiecare zi.
Mărul de aur din poveștile copilăriei pare din ce în ce mai greu de găsit în livezile pestrițe ale imaginației de om adult. Să-ți bei cafeaua dimineața, asaltat de știri din politică în timp ce ești cocoțat pe scară cu mâna întinsă după fruct, iată o provocare care dă mari bătăi de cap omului modern. Cei mai aventuroși încă îl caută cu privirea blândă și optimistă printre mormanele, în formă de piramide imperfect construite, de pere, de pepeni, de cartofi, de ardei, de bostani, de roșii și înruditele lor, care fac din piață un loc blagoslovit de pelerinaj, pe gustul fiecăruia. Unde poate fi mărul de aur? Poate nu-l găsim azi, dar mâine, cu o vigoare și o voință înmulțite, o luăm de la capăt.
Până una alta, tot mărul acru și cu coaja tare rămâne vedeta zilei pentru omul cinstit cu el însuși. Pentru un compot delicios, pregătește-te cu mai mult zahăr și nimic mai mult. Să-l și curățăm este un moft nu chiar mereu la îndemâna oricui. Este mai degrabă o provocare de genul timp-resurse. Și dacă îți lungești urechea mai bine să deslușești mărturiile haioase ale oamenilor buni la suflet din fața tarabei, vei descoperi că, doar cu puțin suflet cald investit în prepararea produsului și ceva efort, o să ajungi să nici nu mai simți diferența.
"Acruț, dar bun, merge!", aud șoșotelile unora mai pragmatici, încercând să-și îndulcească un pic acreala nemulțumirii și să se resemneze în căutarea mărului de aur. Cum poți mușca din așa ceva la urma urmei, cu așa dinți. Asta ne mai lipsea, o altă grijă pe cap, cea a dinților, zic unii.
"Mere, pere în panere și gutui amărui..." îmi vin în minte unele frânturi de poezie și mă întreb dacă generațiile puștilor care își petrec timpul în prezent prin școlile primare pot simți aceeași aromă a fructelor pe care copiii cămășilor albe, a cravatelor tricolore și a șnururilor albastre, galbene și roșii le simțeau. Greu de zis.
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
La o primă vedere, tentația de a te apropia de fructele și legumele venite de peste tot și expuse pe tarabe, este aproape irezistibilă, singura piedică rămânând izbirea de prețuri, derizorii pentru cei mai mulți, nejustificate pentru hoți, irealiste pentru grădinarii din competiție, absolut realiste pentru cei aflați doar în vacanțe la bunici, avantajoase pentru cei care visează la o mică afacere și, în sfârșit, considerate prețuri corecte de către creștinul de rând, care se împărtășește evlavios în fiecare zi.
Mărul de aur din poveștile copilăriei pare din ce în ce mai greu de găsit în livezile pestrițe ale imaginației de om adult. Să-ți bei cafeaua dimineața, asaltat de știri din politică în timp ce ești cocoțat pe scară cu mâna întinsă după fruct, iată o provocare care dă mari bătăi de cap omului modern. Cei mai aventuroși încă îl caută cu privirea blândă și optimistă printre mormanele, în formă de piramide imperfect construite, de pere, de pepeni, de cartofi, de ardei, de bostani, de roșii și înruditele lor, care fac din piață un loc blagoslovit de pelerinaj, pe gustul fiecăruia. Unde poate fi mărul de aur? Poate nu-l găsim azi, dar mâine, cu o vigoare și o voință înmulțite, o luăm de la capăt.
Până una alta, tot mărul acru și cu coaja tare rămâne vedeta zilei pentru omul cinstit cu el însuși. Pentru un compot delicios, pregătește-te cu mai mult zahăr și nimic mai mult. Să-l și curățăm este un moft nu chiar mereu la îndemâna oricui. Este mai degrabă o provocare de genul timp-resurse. Și dacă îți lungești urechea mai bine să deslușești mărturiile haioase ale oamenilor buni la suflet din fața tarabei, vei descoperi că, doar cu puțin suflet cald investit în prepararea produsului și ceva efort, o să ajungi să nici nu mai simți diferența.
"Acruț, dar bun, merge!", aud șoșotelile unora mai pragmatici, încercând să-și îndulcească un pic acreala nemulțumirii și să se resemneze în căutarea mărului de aur. Cum poți mușca din așa ceva la urma urmei, cu așa dinți. Asta ne mai lipsea, o altă grijă pe cap, cea a dinților, zic unii.
"Mere, pere în panere și gutui amărui..." îmi vin în minte unele frânturi de poezie și mă întreb dacă generațiile puștilor care își petrec timpul în prezent prin școlile primare pot simți aceeași aromă a fructelor pe care copiii cămășilor albe, a cravatelor tricolore și a șnururilor albastre, galbene și roșii le simțeau. Greu de zis.
Claudia Sescu
P.S. : Formula masculină de adresare este utilizată doar cu scopul de a ușura redactarea textului.
2014/11/12
Puterea seducătoare a unei cărți
Cu mulți ani în urmă am avut norocul să citesc o carte care mi-a schimbat aproape ireversibil cursul vieții și care mi-a rămas întipărită în memorie filă cu filă. Au existat bineînțeles mai multe cărți având efecte benefice în propria căutare de sine, dar aceasta mi-a rămas bine ascunsă în inimă, ca o mină de aur. Este vorba despre "Ich selbst bin mein Beweger", Reinhard Zehetner.
Cu plăcere trebuie să recunosc că mi-a luat foarte mult timp s-o termin de citit, nu atât din cauza unor cuvinte și expresii în limba germană care necesitau utilizarea frecventă a dicționarului, dar și pentru faptul că unele pasaje erau atât de savuroase încât insistam să le recitesc și asta cu o încăpățânare de copil alintat. La lumina zilei sau la lumina lămpii de seară, în drum spre serviciu în autobuz sau în mici momente de tranziție apucate pe ici pe colo între două activități zilnice. Eram conectată.
O carte poate veni în viața noastră cu un mare scop. Sau fără nici unul. Depinde. Pe mine m-a găsit pregătită pentru a primi vești despre mine, vești despre comori pe care nu apucasem să le descopăr până atunci pentru că nimeni nu-mi spusese că ele există.
Un mic surâs apare spontan pe fața mea când mă gândesc la desenele comice ce acompaniau textele. Oameni separați de pânze de păianjen sau un tip cu limba scoasă la un câine care latră sau disperarea și indignarea citită pe fața unui tip care-și dă singur cu ciocanul în deget. Foarte sugestive pentru ceea ce mesajul cărții vrea să transmită.
Ideea de bază este că suntem creatorii propriului destin. Nimic nou sub soare, suntem tentați să concluzionăm. Dar nu este suficient doar să afirmăm că știm acest lucru și că orice carte citită în plus pe această temă nu va putea schimba nimic concret în mentalitatea noastră și în cursul vieții. Tocmai aici este pericolul. Conștientizarea a ceea ce suntem și putem face este un proces continuu și ea trebuie alimentată periodic, altminteri nici nu putem vorbi despre ea. Ar fi un non-sens.
Există mulți oameni care te aprobă în multe lucruri și afirmații făcute, dar nu au neapărat curiozitatea și inițiativa să se lanseze singuri în propria lor descoperire. Oricine poate fi exploratorul propriei mine de aur. Adică cea mai frumoasă și completă lecție de viață rămâne cea trăită de tine și nu cea povestită de ceilalți, cu care poți sau nu să fii de acord.
Claudia Sescu
Cu plăcere trebuie să recunosc că mi-a luat foarte mult timp s-o termin de citit, nu atât din cauza unor cuvinte și expresii în limba germană care necesitau utilizarea frecventă a dicționarului, dar și pentru faptul că unele pasaje erau atât de savuroase încât insistam să le recitesc și asta cu o încăpățânare de copil alintat. La lumina zilei sau la lumina lămpii de seară, în drum spre serviciu în autobuz sau în mici momente de tranziție apucate pe ici pe colo între două activități zilnice. Eram conectată.
O carte poate veni în viața noastră cu un mare scop. Sau fără nici unul. Depinde. Pe mine m-a găsit pregătită pentru a primi vești despre mine, vești despre comori pe care nu apucasem să le descopăr până atunci pentru că nimeni nu-mi spusese că ele există.
Un mic surâs apare spontan pe fața mea când mă gândesc la desenele comice ce acompaniau textele. Oameni separați de pânze de păianjen sau un tip cu limba scoasă la un câine care latră sau disperarea și indignarea citită pe fața unui tip care-și dă singur cu ciocanul în deget. Foarte sugestive pentru ceea ce mesajul cărții vrea să transmită.
Ideea de bază este că suntem creatorii propriului destin. Nimic nou sub soare, suntem tentați să concluzionăm. Dar nu este suficient doar să afirmăm că știm acest lucru și că orice carte citită în plus pe această temă nu va putea schimba nimic concret în mentalitatea noastră și în cursul vieții. Tocmai aici este pericolul. Conștientizarea a ceea ce suntem și putem face este un proces continuu și ea trebuie alimentată periodic, altminteri nici nu putem vorbi despre ea. Ar fi un non-sens.
Există mulți oameni care te aprobă în multe lucruri și afirmații făcute, dar nu au neapărat curiozitatea și inițiativa să se lanseze singuri în propria lor descoperire. Oricine poate fi exploratorul propriei mine de aur. Adică cea mai frumoasă și completă lecție de viață rămâne cea trăită de tine și nu cea povestită de ceilalți, cu care poți sau nu să fii de acord.
Claudia Sescu
Persoana potrivită în locul nepotrivit....
Cele 7 afirmații după care îți dai seama că ești într-o relație toxică :
1. Te scaldă zilnic în "te iubesc"-uri, dar evită să te prezinte părinților.
2. Vorbește foarte frumos despre familia lui(ei), dar când vă plimbați prin zona rezidenței lui(ei) nu-ți propune niciodată o mică escală, deși vă știți de mult timp.
3. Schimbă subiectul ori de câte ori îi sugerezi să vă mutați împreună.
4. Se rezumă des la declarații siropoase de dragoste și atașament, ca și cum doar astea fac o relație să înflorească și nu deciziile clare și pro-active.
5. Instantaneu îți dă drumul la mână pe stradă sau în mall, luând-o eventual la stânga, în momentul în care se apropie un membru de familie sau un amic.
6. Se mută în alt oraș pentru un job, tu vrei să-l(o) urmezi cu ochii închiși, dar nici acolo nu dorește să locuiți împreună, explicându-ți întruna că încă nu este pregătit(ă).
7. Nu apreciază sinceritatea și toleranța ta, dar în schimb este primul(a) care îți judecă imediat prima greșeală.
Dacă ți s-a întâmplat vreodată cel puțin unul din aceste lucruri, este cazul omule deschis la minte și la suflet, să alegi nemărginirea. :)
Claudia Sescu
1. Te scaldă zilnic în "te iubesc"-uri, dar evită să te prezinte părinților.
2. Vorbește foarte frumos despre familia lui(ei), dar când vă plimbați prin zona rezidenței lui(ei) nu-ți propune niciodată o mică escală, deși vă știți de mult timp.
3. Schimbă subiectul ori de câte ori îi sugerezi să vă mutați împreună.
4. Se rezumă des la declarații siropoase de dragoste și atașament, ca și cum doar astea fac o relație să înflorească și nu deciziile clare și pro-active.
5. Instantaneu îți dă drumul la mână pe stradă sau în mall, luând-o eventual la stânga, în momentul în care se apropie un membru de familie sau un amic.
6. Se mută în alt oraș pentru un job, tu vrei să-l(o) urmezi cu ochii închiși, dar nici acolo nu dorește să locuiți împreună, explicându-ți întruna că încă nu este pregătit(ă).
7. Nu apreciază sinceritatea și toleranța ta, dar în schimb este primul(a) care îți judecă imediat prima greșeală.
Dacă ți s-a întâmplat vreodată cel puțin unul din aceste lucruri, este cazul omule deschis la minte și la suflet, să alegi nemărginirea. :)
Claudia Sescu
2014/11/09
Sindromul celui care ajută cu orice preț
Închid ochii și încerc să-mi imaginez primele reacții pe care le ai, prietene drag sau prietenă dragă, gândindu-te la despre ce va fi vorba aici. Primul reflex poate fi curiozitatea însoțită de o lejeră indignare, eventual te vor surprinde câteva grimase simpatice răsărite pe ici pe colo, mici linii orizontale aliniate pe frunte, clipiri dese de pleoape și, cine știe, dacă am un pic de noroc să te găsesc și disponibil în acest moment, o eventuală sete de a citi.
Află de la bun început că nu este vorba nici pe departe despre o boală, ci mai degrabă despre un medicament cu dublu efect. Este vorba despre o atitudine latentă care există în noi încă de la naștere. Depinde de fiecare dintre noi ce formă îi va da în final pe tot parcursul vieții. Cuvântul sindrom descrie mai degrabă o predispoziție, o caracteristică a înclinației profund umane de a ajuta, reflex pe care îl avem în fața neputiinței și injustiției observate în jurul nostru, precum și o cale de a (ne) vindeca ajutând acolo unde situația o cere.
Din fericire pentru noi toți este singurul sindrom de care nu trebuie să ne fie teamă, este cea mai fiabilă pârghie pusă în mișcare pentru rezolvarea anumitor probleme sufletești, atât ale noastre, cât și ale celorlalți.
Câteva întrebări introductive în subiect.
V-ați întrebat probabil de-a lungul anilor de ce unii oameni care ajută în viață în momente pertinente și justificate, au tendința s-o facă mereu, chiar și când nu e cazul ?
Sau de ce aceiași oameni așteaptă de la tine recunoștință veșnică pentru lucruri sau gesturi făcute din propria lor inițiativă, în momente care nu necesitau neapărat intervenția lor ?
Sau, în mod absurd, cum se face că există competiție și în munca socială, există încadrări rigide în norme și limitări pe care nu ai cum să le depășești ? În caz contrar suporți anumite consecințe mai puțin plăcute din partea șefilor tăi sau a gestionarilor de proiecte.
De exemplu, a fi iubit și apreciat la scară largă de "beneficiarii" serviciului tău de calitate poate atrage atenția colegilor tăi din cadrul aceleiași organizații și asta în mod nefast pentru tine, ca și angajat loial cauzei. Asta în timp ce lucrăm și suntem în zona caritabilului, a iubirii necondiționate și a întregii propagande care se face în paralel în jurul acestei idei. Interesant, nu ?
Rar îndrăznim să vorbim despre sindromul celui care ajută, despre gestul omului care își tratează propriile răni sufletești implicându-se în permanență în acțiuni caritabile, în microcomunitatea lui sau/și în comunitatea extinsă. Și este și normal, pentru că nu avem nevoie să privim în profunzime la ceea ce stă la baza acestor inițiative de ajutorare a celor aflați în nevoi. Ceea ce ne fascinează la prima vedere în general este rezultatul final, ceea ce rezultă din tot acest efort.
Cel mai adesea acțiunile întreprinse de oamenii care vor să ajute cu orice preț pe cei aflați în necazuri și nevoi generează cu siguranță o serie de beneficii atât pentru persoanele vizate, dar mai cu seamă câștiguri sufletești personale pentru cel care se implică, care se regăsesc, se întorc în detrimentul micului samaritean (sau micuței samaritence), hai să-i spunem efectul bumerang, cum îmi place mie să zic.
A ajuta pe cineva în nevoie nu demonstrează neapărat o dorință înnăscută, un automatism la îndemâna oricui sau o disponibilitate inocentă a persoanei de a se dărui altora, de a munci și de a se investi chiar cu prețul uitării de sine, CI este mai degrabă un mecanism de compensare a propriilor lipsuri, o cale de a te confirma prin intermediul celorlalți, un mijloc de a vindeca răni. Aceste răni sunt adesea iluzorii, personalizate și poate chiar hiperbolizate prin prisma experiențelor pentru care nu ai fost și nu vei fi responsabil. Această caracteristică crește exponențial, experiențe nefaste versus interes pentru caritate. De exemplu, dacă pierzi pe cineva drag sau o persoană dragă ție suferă de-o boală gravă, predispoziția sau tendința spre implicarea în acte de caritate crește.
Există riscul ca oamenii cu acest tip de personalitate centrată pe scopul de a-i ajuta în permanență pe ceilalți, să trăiască fantasmele lor interioare de creatori ai unei lumi mai bune, de salvatori unici ai situațiilor dificile cu care se confruntă cei din jurul lor. Acești oameni au tendința de a crede că ei dețin soluțiile perfecte la problemele altora, că ei cunosc în profunzime atât cauza cât și efectul, de care se agață în mod aproape compulsiv pentru a-ți oferi soluția perfectă.
Cu siguranță că societatea la ora actuală are nevoie de acest tip de devotament cu condiția ca tot efortul depus de samariteanul nostru să fie bine gestionat. Dacă ne angajăm în călătoria carității, să avem grijă să identificăm cu atenție adevăratele nevoi ale celui din fața noastră, în special cele acute, și nu să avem tendința să ne proiectăm propriile lipsuri și frustrări în alții sau să inventăm noi nevoi doar de dragul de a ne simți utili.
Claudia Sescu
Află de la bun început că nu este vorba nici pe departe despre o boală, ci mai degrabă despre un medicament cu dublu efect. Este vorba despre o atitudine latentă care există în noi încă de la naștere. Depinde de fiecare dintre noi ce formă îi va da în final pe tot parcursul vieții. Cuvântul sindrom descrie mai degrabă o predispoziție, o caracteristică a înclinației profund umane de a ajuta, reflex pe care îl avem în fața neputiinței și injustiției observate în jurul nostru, precum și o cale de a (ne) vindeca ajutând acolo unde situația o cere.
Din fericire pentru noi toți este singurul sindrom de care nu trebuie să ne fie teamă, este cea mai fiabilă pârghie pusă în mișcare pentru rezolvarea anumitor probleme sufletești, atât ale noastre, cât și ale celorlalți.
Câteva întrebări introductive în subiect.
V-ați întrebat probabil de-a lungul anilor de ce unii oameni care ajută în viață în momente pertinente și justificate, au tendința s-o facă mereu, chiar și când nu e cazul ?
Sau de ce aceiași oameni așteaptă de la tine recunoștință veșnică pentru lucruri sau gesturi făcute din propria lor inițiativă, în momente care nu necesitau neapărat intervenția lor ?
Sau, în mod absurd, cum se face că există competiție și în munca socială, există încadrări rigide în norme și limitări pe care nu ai cum să le depășești ? În caz contrar suporți anumite consecințe mai puțin plăcute din partea șefilor tăi sau a gestionarilor de proiecte.
De exemplu, a fi iubit și apreciat la scară largă de "beneficiarii" serviciului tău de calitate poate atrage atenția colegilor tăi din cadrul aceleiași organizații și asta în mod nefast pentru tine, ca și angajat loial cauzei. Asta în timp ce lucrăm și suntem în zona caritabilului, a iubirii necondiționate și a întregii propagande care se face în paralel în jurul acestei idei. Interesant, nu ?
Rar îndrăznim să vorbim despre sindromul celui care ajută, despre gestul omului care își tratează propriile răni sufletești implicându-se în permanență în acțiuni caritabile, în microcomunitatea lui sau/și în comunitatea extinsă. Și este și normal, pentru că nu avem nevoie să privim în profunzime la ceea ce stă la baza acestor inițiative de ajutorare a celor aflați în nevoi. Ceea ce ne fascinează la prima vedere în general este rezultatul final, ceea ce rezultă din tot acest efort.
Cel mai adesea acțiunile întreprinse de oamenii care vor să ajute cu orice preț pe cei aflați în necazuri și nevoi generează cu siguranță o serie de beneficii atât pentru persoanele vizate, dar mai cu seamă câștiguri sufletești personale pentru cel care se implică, care se regăsesc, se întorc în detrimentul micului samaritean (sau micuței samaritence), hai să-i spunem efectul bumerang, cum îmi place mie să zic.
A ajuta pe cineva în nevoie nu demonstrează neapărat o dorință înnăscută, un automatism la îndemâna oricui sau o disponibilitate inocentă a persoanei de a se dărui altora, de a munci și de a se investi chiar cu prețul uitării de sine, CI este mai degrabă un mecanism de compensare a propriilor lipsuri, o cale de a te confirma prin intermediul celorlalți, un mijloc de a vindeca răni. Aceste răni sunt adesea iluzorii, personalizate și poate chiar hiperbolizate prin prisma experiențelor pentru care nu ai fost și nu vei fi responsabil. Această caracteristică crește exponențial, experiențe nefaste versus interes pentru caritate. De exemplu, dacă pierzi pe cineva drag sau o persoană dragă ție suferă de-o boală gravă, predispoziția sau tendința spre implicarea în acte de caritate crește.
Există riscul ca oamenii cu acest tip de personalitate centrată pe scopul de a-i ajuta în permanență pe ceilalți, să trăiască fantasmele lor interioare de creatori ai unei lumi mai bune, de salvatori unici ai situațiilor dificile cu care se confruntă cei din jurul lor. Acești oameni au tendința de a crede că ei dețin soluțiile perfecte la problemele altora, că ei cunosc în profunzime atât cauza cât și efectul, de care se agață în mod aproape compulsiv pentru a-ți oferi soluția perfectă.
Cu siguranță că societatea la ora actuală are nevoie de acest tip de devotament cu condiția ca tot efortul depus de samariteanul nostru să fie bine gestionat. Dacă ne angajăm în călătoria carității, să avem grijă să identificăm cu atenție adevăratele nevoi ale celui din fața noastră, în special cele acute, și nu să avem tendința să ne proiectăm propriile lipsuri și frustrări în alții sau să inventăm noi nevoi doar de dragul de a ne simți utili.
Claudia Sescu
Subscribe to:
Posts (Atom)